religieAcest dumnezeiesc părinte al nostru Nifon era din Moreea. El s-a născut în perioada 1434-1440. Din părinţi străluciţi în lume şi de bun neam, dar mai străluciţi şi mai de bun neam cu dreapta credinţă şi cu fapta bună, care se numeau Manoil şi Maria. A primit la botez numele Nicolae. Este tuns în călugărie de vestitul pustinc Antonie, moment în care primeşte numele Nifon.
Se cuvine să facem pomenire Sfântului cel mai important prăznuit duminică 11 august, Sf. Ierarh Nifon, cunos­cut ca Mitropolit al Ţării Româneşti şi ca patriarh al Constantinopulului – cu toate că, din pizmuirile vrăjmaşilor lui Hristos ascunşi şi atunci, ca şi astăzi, înăuntrul Bisericii, a petrecut foarte puţină vreme pe scaunul patriarhal – dar care mai înainte, după şi mai presus de aceasta, a fost un pustnic cu viaţa îmbunătăţită la Sfânta Mănăstire Dionisiu din Muntele Athos, unde s-a şi mutat la Domnul, în cea mai mare smerenie, în această zi, în anul 1508.
Mai întâi trebuie să spunem că este vorba de primul sfânt canonizat pe pământ românesc, şi aceasta la numai nouă ani de la naşterea sa întru Împărăţia cerurilor. „Mă rog”, răspunse Sf. Nifon, „ca orice voi face spre îndreptare să primiţi cu bucurie; iar însuți de vei greşi, să primeşti du­hovnicească mea sfătuire, pentru că dacă poporul va vedea ca domnul ţării primeşte îndreptare de po­căinţă, şi el cu înlesnire se va îndrepta; şi, dimpotrivă, dacă domnul ţării va calca legile şi va defaima sfintele canoane, atunci se va face tuturor mare cădere“.
Puterea cuvântului lui şi înţelep­ciunea să cea mare atât mişcau inimile celor de faţă, încât toţi au primit învăţătura cu bucurie. Sfântul Nifon a hirotonit episcopi, cărora le-a dat toate rânduielile treptei lor de episcopi, sfătuindu-i să se îngrijească de turma lui Hristos. Profeţia Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului despre sfârşitul veacurilor a fost ca până la sfârşitul lumii, nu vor lipsi drepţii Domnului Dumnezeu, după cum nici lucrătorii satanei nu vor lipsi. În zilele cele mai de pe urmă, însă, adevăraţii slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni. Şi chiar dacă nu vor face semne şi minuni ca astăzi, vor călători necontenit pe calea cea strâmtă, cu toată smerenia. Aceştia vor fi în Împărăţia lui Dumnezeu mai mari decât părinţii făcători de minuni. În vremea lor nu va mai fi cineva care să facă semne minunate, deoarece, chiar văzându-l, nu vor vrea să se înţelepţească în luptele duhov­niceşti, iar cei mai mulţi se vor rătăci în neştiinţă pe calea cea largă a pierzării, dar vai de monahii care se străduiesc să adune bani, că unii ca aceştia nu vor vedea faţa lui Dumnezeu. Căci iubirea de arginţi este urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Între anii 1515-1517, moaştele Sfântului Nifon au fost aduse în Ţara Românească şi au stat la Mănăstirea Dealu, iar la 16 august 1517, Sfântul Ierarh Nifon a fost canonizat la Mănăs­tirea Curtea de Argeş de către Teolipt I, patriarhul Constantinopolului, împreună cu Sinodul Ţării Româneşti şi cu toţi egumenii Muntelui Athos, care au luat parte la sfinţirea frumoasei manăstiri de la Argeş.
În acelaşi an, 1517, moaştele Sfântului Nifon au fost restituite Manăstirii Dionisiu, restaurata integral de Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi Petru Rareş. Drept recunoştinţă, atonitii dăruiesc capul şi mâna dreaptă a Sfântului Nifon lui Neagoe Basarab, care le depune la ctitoria sa.
O nouă dovadă
Evanghelia ne propune spre meditaţie o altă vindecare săvârşită de Mântuitorul Hristos, doi orbi, cerându-I cu credinţă izbăvire lui Iisus, au fost vindecaţi, iar unui mut, care avea şi demon, la insistenţele celor apropiaţi lui, Domnul i-a dezlegat graiul, şi acesta a putut vorbi.
În această pericopă evanghelică este, „discreţia” pe care Domnul o cere celor doi orbi vindecaţi: „Vedeţi, nimeni să nu ştie!”, discreţiei Domnului este smerenia. A dorit să ne înveţe pe noi smerenia. Să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile deosebite nu trebuie „afişate” ci păstrate în taină, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ, ca să nu-i fie furate. Pentru fiecare moment era o taină şi un rost al cuvântului dumnezeiesc pentru ca fiecare, şi suflet şi loc şi timp şi moment, îşi au o originalitate a lor. Nu stăruim acum asupra acestui fapt. Zice Sfânta Evanghelie mai departe: ieşind orbii, foştii orbi, căci acum vedeau. Când s-au deschis ochii lor pe cine au văzut întâia oară? S-au deschis ochii la faţa lui Hristos şi aşa cum L-au văzut nu puteau să tacă, împărtăşindu-se ei lumina din lumină.
Evanghelia de duminică, cu aprinderea luminilor ochilor acelor doi orbi şi, mai ales, cu aprinderea luminilor sufletului lor, şi cu tămăduirea unui mut, este o nouă şi puternică adeverire că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor, singură realitate în care gă­sesc pururea alinare durerile neamului omenesc, găsesc lumină veşnică toate întunecările veacurilor.
Orbii din Evanghelie, având numai orbire trupească, prin tămăduire s-au izbăvit de toate durerile şi suferinţele păcatului, devenind mai curaţi şi mai sănătoşi ca oricare dintre noi. Noi, cei sănătoşi trupeşte, de multe ori am stins flacăra ochiului sufletesc pe care n-o simţim, căci după cuvintele lui Isaia „privim dar nu vedem, căci ni s-a învârtoşat inima”. Domnul Isus trece şi azi, ca întotdeauna, prin faţa ochilor noştri sufleteşti. Trebuie să simţim şi să-L vedem şi să zicem cu credinţă: „Miluieşte-ne şi pe noi, Iisuse, Fiul lui David”. Şi asemenea celor doi orbi din Evanghelia de astăzi, să strigăm din adâncul sufletului şi cu toată puterea credinţei adevărate: „Miluieşte-ne, pe noi, Fiul lui David” şi Iisus va străbate toate cetăţile, toate oraşele, toate satele, toate sufletele şi va vindeca, cu siguranţă, toată boala şi toată neputinţa noastră, acum şi totdeauna. Amin.
Monahul Serafim
(Schitul Moneasa)

Recomandările redacției