25 de ani de aşteptări

Mai este foarte puţin până când se împlinesc 25 de ani de la Revoluţia din 1989. Un sfert de veac care a trecut ca o clipită pentru cei care au ieşit în stradă pentru ca noi, cei de astăzi, să putem respira în libertate. De ce timpul a trecut pentru ei atât de uşor? Pentru că ei sunt cei care şi-au riscat viaţa pentru un ideal, au avut curajul să stea în faţa gloanţelor pentru ca urmaşii lor să poată trăi mai bine. Au sperat că vor apuca şi ei acele zile … de mai bine.

Şi au trecut 25 de ani… de aşteptări şi vise frânte. Cine le-ar fi spus că trebuie să aştepte 25 de ani pentru a trăi mai prost ar fi fost considerat nebun. Cei pe care au crezut că i-au dat jos sunt tot acolo şi ne conduc în continuare. Au alte feţe şi alte nume, unii sunt mai tineri, însă sunt aceleaşi lichele. Sau poate şi mai rău.

Mâhnirea revoluţionarilor cu care am stat de vorbă în ultima vreme este dureroasă pentru un om ca mine, care am apucat să le simt entuziasmul din decembrie ’89. Este covârşitor să vezi cum entuziasmul unor tineri are nevoie de 25 de ani de deziluzii pentru a se transforma într-o mare dezamăgire.

În urmă cu aproape 25 de ani, în plină dictatură comunistă, prima rază de lumină a libertăţii începea să pâlpâie la Timişoara. La scurt timp, arădenii aveau să iasă în stradă pentru aceleaşi idealuri: libertate, democraţie şi un trai mai bun. Au câştigat-o pe prima, iar în ceea ce le priveşte pe celelalte două au rămas cu speranţa. La început mare, după care an de an s-a tot stins. Astăzi, la un sfert de veac de libertate, oamenii care şi-au riscat viaţa pentru o viaţă mai bună sunt profund dezamăgiţi. Nu aşa trebuia să arate societatea pentru care ei au luptat, sau pentru care familiile ori apropiaţii lor şi-au dat viaţa.

Erau tineri şi au crezut că fac un lucru bun pentru ceva care atunci li se părea sinonim cu sfinţenia: democraţia. Între timp, acest cuvânt a ajuns demn de a fi hulit. Se săturaseră de minciună şi mizeria în care erau obligaţi să trăiască, dar din nefericire aceleaşi sentimente îi încearcă şi în prezent. Acum majoritatea dintre ei trăiesc cu convingerea că Revoluţia pe care au început-o în ’89 nu a fost dusă la bun sfârşit. Trebuiau să facă mai mult pentru a duce la bun sfârşit idealurile lor. Acestea le-au fost furate de către aceeaşi nenorociţi care i-au condus şi înainte de Revoluţie. Eroii din 1989 consideră că trebuiau să lupte pentru a-i îndepărta definitiv din fruntea ţării pe cei care au distrus-o ulterior timp de 25 de ani, fără milă.

În 25 de ani au învăţat că lichelele rămân, indiferent de regim. După toată durerea pe care au îndurat-o la Revoluţie şi înainte, în regimul comunist, revoluţionarii au ajuns să regrete pentru ce au luptat. Au murit oamenii de pomană pentru ca nişte hoţi ordinari, îi numesc aici pe 99,99% dintre politicieni, să se lăfăie pe memoria lor.