Dispariţia forţată a fost folosită frecvent ca strategie de răspândire a terorii în societate. Sentimentul de nesiguranţă generat de această practică nu se limitează la rudele apropiate ale celor dispăruţi, ci afectează şi comunităţile şi societatea în ansamblu. Acest fenomen a devenit o problemă globală şi nu este limitată la o anumită regiune a lumii. O dată produs al dictaturilor militare, dispariţiile forţate sunt folosite astăzi în situaţii complexe de conflict intern, în special ca mijloc de represiune politică a oponenţilor. O preocupare deosebită o reprezintă: hărţuirea continuă a apărătorilor drepturilor omului, a rudelor victimelor, a martorilor şi a consilierilor juridici care se ocupă de cazurile de dispariţie forţată; utilizarea de către state a activităţilor antiteroriste ca scuză pentru încălcarea obligaţiilor lor; impunitatea încă răspândită pentru dispariţia forţată. O atenţie specială trebuie acordată, de asemenea, grupurilor specifice de persoane deosebit de vulnerabile, cum ar fi copiii şi persoanele cu dizabilităţi. Sute de mii de oameni au dispărut în timpul conflictelor sau perioadelor de represiune în cel puţin 85 de ţări din întreaga lume, potrivit www.un.org.

La 21 decembrie 2010, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 65/209, prin care şi-a exprimat profunda îngrijorare faţă de creşterea fenomenului dispariţiilor forţate în diferite regiuni ale lumii, ce presupune arestarea, detenţia şi răpirea de persoane împotriva voinţei lor, dar şi faţă de numărul tot mai mare de rapoarte cu privire la hărţuirea, maltratarea şi intimidarea martorilor sau a rudelor persoanelor date dispărute. Aceste fapte reprezintă o încălcare deosebit de gravă a drepturilor omului şi fac obiectul unei infracţiuni internaţionale.

Totodată a fost salutată intrarea în vigoare a Convenţiei internaţionale pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate, adoptată la 20 decembrie 2006, şi s-a decis declararea zilei de 30 august drept Ziua internaţională a persoanelor dispărute. Această zi a fost marcată pentru prima dată în 2011.

Atât Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, cât şi Convenţia internaţională pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate califică aceste dispariţii forţate drept crime împotriva umanităţii şi oferă familiilor victimelor dreptul de a solicita despăgubiri şi de a afla adevărul despre dispariţia acestora.

Convenţia internaţională este un instrument crucial în lupta împotriva dispariţiei forţate: stabileşte o definiţie legală a dispariţiei forţate, care este obligatorie pentru statele părţi; califică practica răspândită sau sistematizată a dispariţiilor forţate drept „crime împotriva umanităţii”; interzice locurile de detenţie secrete şi întăreşte garanţiile procedurale legate de detenţie; oferă familiilor şi rudelor dreptul de a cunoaşte adevărul despre soarta victimei, arată https://onu.delegfrance.org/.

Nicio circumstanţă atenuantă, oricare ar fi aceasta, nu poate fi invocată pentru a justifica dispariţiile forţate. Convenţia se referă, de asemenea, la prevenţie, întrucât acoperă implementarea mecanismelor de supraveghere şi avertizare timpurie. Procesul de implementare a Convenţiei de către statele părţi este monitorizat de Comitetul privind dispariţiile forţate (CED), organism al experţilor independenţi. Statele semnatare ale Convenţiei sunt obligate să prezinte Comitetului rapoarte privind modul în care drepturile sunt puse în aplicare. Statele trebuie să raporteze în termen de doi ani de la ratificarea Convenţiei. Comitetul, care se reuneşte de două ori pe an, examinează fiecare raport, transmiţând recomandările sale statului respectiv. Începând cu 1 noiembrie 2019, 98 de state au semnat convenţia şi 62 au ratificat-o.

Sursa: agerpres.ro 

Recomandările redacției