Din totalul de 24, trei arădeni au murit pe 22 decembrie, 8 pe 23, zece, pe 24, doi pe 25, iar unul a decedat la spital pe 29. Eroii Revoluției din municipiul nostru erau, majoritatea, foarte tineri și „tinere” erau și năzuințele lor. Dar să începem cu începutul…
Lucrurile o iau razna la Timișoara
Politica de austeritate a lui Nicolae Ceaușescu, planul lui de construcții, cultul personalității, lipsa căldurii și, nu în ultimul rând, Securitatea, care îi făcea chiar și pe vecinii de bloc paranoici, toate le-au ajuns la os arădenilor în 1989. Deși președintele reușise să plătească datoria externă a României în timp record, oamenii se săturaseră de sărăcie și frig, iar studenții protestau la București încă din noiembrie.
În Timișoara, oraș aflat doar la 50 de kilometri de Arad, au existat deja tentative de protest, rapid dispersate de Securitate. La televiziunea maghiară au fost date însă curând imagini cu pastorul reformat László Tőkés, care cerea ajutorul pentru a evita mutarea din comunitatea religioasă pe care o conducea. Până în data de 15 decembrie, enoriașii și alți cetățeni au vegheat în fața bisericii din Piața Maria. Protestele au izbucnit însă cu adevărat de abia în 16 decembrie, după ce pastorul făcuse afirmații critice în mass-media internațională. După ce au pătruns în Comitetul Județean, au distrus documente și au încercat chiar să incendieze clădirea, protestatarii au fost opriți de Armată și lucrurile au degenerat rapid, iar Timișoara a prins un aer apocaliptic, cu focuri de armă, tancuri și elicoptere.
Aradul, al doilea oraș – municipiu de județ din țară care se revoltă
Lucrurile devin fierbinți, foarte rapid, și la Arad.
După 18 decembrie, sunt trimiși de către Elena Ceușescu trei mari demnitari, la care se adaugă un general. În scurt timp se formează un comandament unic județean, coordonat de prima secretară PCR Elena Pugna. În noaptea de 20 decembrie, arădenii au început să scrie lozinci pe pereți, lozinci care sunt rapid îndepărtate.
În dimineața zilei de 21 decembrie, după 7:40, muncitorii de la Orologerie încetează lucrul în urma unei întreruperi de curent și ies în stradă să protesteze împotriva regimului, conduși de muncitorul Dănilă Onofrei. Li se alătură curând muncitorii de la UTA, Fabrica de Vagoane, Combinatul de Prelucrare a Lemnului. Cu toții merg spre centrul orașului.
Aproape de Centru, protestatarii sunt întâmpinați de Armată cu focuri de armă îndreptate spre cer. Protestatarii încep însă manifestațiile pașnice chiar în fața soldaților.
Se constituie, mai târziu, primul comitet local al Frontului Democratic Român din Arad.
„[…]Se face confuzia că Aradul ar fi fost al doilea oraș din țară care a ieșit, dar a fost de fapt cel de-al doilea oraș reședință de județ, Al doilea oraș a fost Lugojul.”, ne-a declarat Duka Atila, contactat telefonic de Glasul Aradului.
Din totalul de aproximativ 80.000 de protestatari, se împrăștie cei mai mulți după lăsarea întunericului, în Centru rămânând doar aproximativ 100 de protestatari și 1.000 de militari. Unii membri ai comandamentului unic vor să îi lichideze pe protestatari, însă se lovesc de opoziția primei secretare, Elena Pugna, și a unor comandanți militari.
Protestele se extind, pe parcursul întregii zile, și în alte localități din țară, cum ar fi Buziaș, Sibiu, Cugir, Târgu Mureș, Caransebeș, Hunedoara, Reșița, Brașov.
Posturile de radio pe care arădenii le ascultă clandestin descriu evenimentele petrecute la Timișoara. Pe data de 18 decembrie, în Scânteia Tineretului apare un articol despre care s-a presupus că ar fi conținut instrucțiuni pentru grupările teroriste care au acționat mai târziu.
Revoluția la televizor…
Întors din Iran, Nicolae Ceaușescu găsește o situație dificilă în România, iar în seara zilei de 20 decembrie ține o cuvântare televizată în care îi descrie pe protestatarii de la Timișoara ca „dușmani ai Revoluției Socialiste”.
La propunerea primarului Barbu Petrescu, la București este convocată pentru 21 decembrie, în jurul prânzului, o mare adunare populară destinată să demonstreze sprijinul pe care îl acordă populația conducerii partidului și statului. Vorbind de la balconul Comitetului Central, Ceaușescu laudă societatea socialistă și promite chiar creșteri salariale cu 100 de lei, neînțelegând că o adevărată revoluție începe să se desfășoare chiar în fața sa, așa cum se vede în filmările- întrerupte- ale acestui miting. Arădenii urmăresc filmul la televizor…
O parte dintre cei de la miting se regrupează în alte zone ale orașului și încep să protesteze, iar mai târziu Ceaușescu recomandă luarea de măsuri punctuale împotriva celor care amenință integritatea națională. Ies tot mai mulți oameni în stradă și, spre miezul nopții, se pornește represiunea, rezultând un dezastru cu mulți morți și sute de răniți. Totul culminează cu „sinuciderea” ministrului Milea, numirea ca ministru al apărării pe Victor Stănculescu și, desigur, fuga cu elicopterul a soților Ceaușescu și ocuparea Televiziunii Române.
Ne întoarcem pe străzile din Arad
În dimineaţa zilei de 22, în piaţă s-au adunat circa zece mii de oameni. S-a instalat o staţie de amplificare pentru liderii manifestanţilor. Aceştia, rând pe rând se adresau mulţimii, se clamau lozinci şi se rosteau rugăciuni. Înainte de fuga dictatorului Ceauşescu, numărul manifestanţilor era de peste zeci de mii de arădeni.
În 22 decembrie 1989, la orele 14,00, a început retragerea TAB-urilor şi soldaţilor din piaţă şi împrejurimile sediului Comitetului Judeţean.
Pe la orele 14.30, după retragerea armatei din sediul administrativ, la balconul Primăriei s-a instalat o staţie de amplificare, de unde Valentin Voicilă a declarat Aradul oraş liber, a făcut din nou apel la calm şi ordine, a apelat la sportivi (luptători, boxeri) să vină în clădire pentru a organiza paza şi protecţia.
Preluarea conducerii
S-a format un nou organism, care a preluat conducerea administrativă a oraşului şi judeţului Arad. Pe lângă cei 14 de pe lista primului Comitet al Frontului Democratic Român, format în 21 decembrie 1989, au fost cooptaţi în noul organ reprezentanţi din întreprinderi şi instituţii, inclusiv militari. Valentin Voicilă a fost ales preşedinte. Se părea că la Arad nu va fi vărsare de sânge, dar sosirea – la ora 21,00, cu avionul, a generalilor Nuţă şi Mihalea, a marcat debutul etapei sângeroase a revoluţiei arădene. Au fost lansate diversiuni tipic securiste, despre otrăvirea apei oraşului, atacuri false, tiruri de arme automate din podurile unor clădiri. Aşa s-a ajuns la uciderea unor oameni, în majoritate covârşitoare tineri.
După 31 de ani
„Ne simțim mult mai liberi, dar traiul de zi cu zi al arădenilor simpli este încă destul de anevoios”, ne-a spus un participant de la Revoluția din 1989.
După cum spuneam, l-am sunat și pe Atila Duka, să ne spună câteva cuvinte, după atâta amar de vreme.
„Episodul sângeros din Decembrie 1989, din istoria noastră contemporană, a schimbat foarte mult viața oamenilor. E adevărat că nu toate aspirațiile noastre de atunci s-au împlinit, lucru pentru care nu trebuie să căutăm doar vinovați, trebuie să ne dăm seama că fiecare are partea sa de vină. În contextul actual, auzind pe foarte multă lume că regretă perioada de dinainte de Decembrie 1989, eu, cel puțin, îmi dau seama că oamenii de fapt își regretă tinerețea, își regretă puterea de a crea, de a munci, de a face. Sigur că 31 de ani din viața unui om înseamnă foarte, foarte mult. N-aș spune că toate cele de înainte de 1989 au fost rele, aș fi nedrept, dar trebuie să recunoaștem că au rămas multe lipsuri, lucru care poate cu timpul le vom aduce la nivelul dorit de atunci”, ne-a spus acesta, profund înduioșat.
Multe s-au schimbat deci, dar lipsurile rămân, și o vede toată lumea. Doar timpul ne va spune dacă conturile se vor putea, vreodată, regla…
