Atunci când vorbim despre înțelepciune nu ne referim pur și simplu la înțelepciunea umană, care este rod al cunoașterii și al experienței. În Biblie se relatează că Solomon, în momentul încoronării sale ca rege al lui Israel, a cerut darul înțelepciunii (cf.1Reg. 3,9). Și înțelepciunea este tocmai harul de a putea vedea orice lucru cu ochii lui Dumnezeu. Este pur și simplu harul a vedea lumea, a vedea situațiile, conjuncturile, problemele, totul, cu ochii lui Dumnezeu. Aceasta este înțelepciunea! Uneori noi vedem lucrurile după plăcerea noastră sau după situația inimii noastre, cu iubire sau cu ură, cu invidie… Nu, acesta nu este ochiul lui Dumnezeu. Înțelepciunea este ceea ce face Duhul Sfânt în noi pentru ca noi să vedem toate lucrurile cu ochii lui Dumnezeu. Acesta este darul înțelepciunii. Și desigur acest lucru derivă din comuniunea cu Dumnezeu, din împărtășirea profundă pe care noi o avem cu Dumnezeu, din relaționarea de fii cu Tatăl. Și Duhul Sfânt, atunci când avem această comuniune, ne dă darul înțelepciunii. Când suntem în comuniune cu Domnul, Duhul Sfânt este ca și cum ar transfigura inima noastră și ar face-o să perceapă toată căldura Sa și predilecția Sa. Duhul Sfânt îl face pe creștin „înțelept”. Însă, aceasta nu în sensul că are un răspuns pentru orice lucru, că știe tot, ci în sensul că „știe” despre Dumnezeu, știe cum lucrează Dumnezeu, cunoaște când un lucru este al lui Dumnezeu și când nu este al lui Dumnezeu; are această înțelepciune pe care Dumnezeu o dă inimilor noastre. Inima omului înțelept în acest sens are gustul și savoarea lui Dumnezeu.

Cel care are o idee prea înaltă despre sine însuşi este ca un om care, noaptea, ţine în faţa ochilor o sursă de lumină intensă: nu reuşeşte să vadă nimic altceva dincolo de ea; nu reuşeşte să vadă luminile fraţilor, calităţile lor şi valorile lor, adică luminile din viaţa lor. „A minimaliza” trebuie să devină verbul nostru preferat, în raporturile cu alţii: a minimaliza calităţile noastre şi defectele celuilalt. Însă, să nu minimalizăm defectele noastre şi calităţile celuilalt, aşa cum suntem tentaţi să facem adesea, lucru care este diametral opus! Dumnezeu este iubire, iar crucea lui Hristos este dovada supremă, demonstraţia istorică. Două sunt modurile în care se poate arăta iubirea pentru o persoană, scria un autor bizantin: primul, este acela de a dărui ceva, iar al doilea, acela de a suferi pentru persoana iubită. Dumnezeu ne-a iubit în primul mod atunci când ne-a creat, copleşindu-ne cu darurile Sale; dar El ne-a iubit şi cu o iubire ce suferă, atunci când ne-a răscumpărat, când a îndurat propria înjosire ca să ne convingă de iubirea Sa. De aceea, crucea este locul în care trebuie să contemplăm de acum adevărul că Dumnezeu este iubire. Iubirea Sa ne este dăruită fără nici un merit din partea noastră; mai mult este iubire care iartă. Trebuie să reflectăm la modul în care iubirea lui Hristos pe cruce îl poate ajuta pe omul zilelor noastre să regăsească drumul spre propria viaţă şi spre propria iubire. Tocmai de această iubire milostivă şi de această capacitate de iertare avem nevoie astăzi, pentru a nu aluneca tot mai mult în abisul unei violenţe globalizate. Iubirea lui Dumnezeu dovedită în crucea lui Hristos ne ajută să înţelegem că iubirea Sa faţă de om este fidelă şi veşnică. Dumnezeu, s-a angajat să iubească pentru totdeauna, s-a privat de libertatea întoarcerii înapoi, a răzgândirii. Acesta este sensul profund al noului şi veşnicului legământ încheiat în patima, moartea şi învierea lui Iisus Hristos.

 

 Arhim. Teofan Mada

 

Recomandările redacției