A murit Mircea Croitorul, prietenul meu care ucise clipe grele cu mine!
„A murit Enghidu, prietenul meu care ucise lei cu mine.“, este citatul din poemul „Ghilgameş“, care m-a inspirat şi pe care l-am parafrazat.
Mircea Croitorul a fost o persoană deosebită, de la început până la capăt. Discret, demn, avea o anume filozofie a vieţii, un anume unghi din care privea lumea. Mircea Croitorul era chiar croitor, dar pe numele lui adevărat, ăla de pe buletin, era Mercea Iovan. Însă toată lumea din bloc îi spunea Mircea Croitorul.
Chiar de când l-am cunoscut, de aproape acum douăzeci de ani, ne-am ataşat unul de altul. De atunci, în fiecare zi îi aduc ziarul la care lucrez. Mircea Croitorul avea probleme locomotorii, se deplasa greu, iar atunci când trebuia s-o facă se sprijinea de cârje. N-avea pensie, n-avea nici un venit sigur şi oficial. Lucrase cum şi pe unde putuse, n-avea nici anii, nici dreptul de pensionare. În urmă cu 15 ani am scris în favoarea lui la gazetă, întru-n material dur, dar perfect documentat. După acea anchetă jurnalistică au venit la el acasă cei de la instituţiile sociale. De atunci a început să primească pensie de handicapat. Mizerabilă, dar binevenită! Continua, totuşi, să repare îmbrăcăminte cu maşina lui de cusut Singer-Mică, să croiască papuci de casă pentru prieteni şi vecini, la un preţ modic, ca să-şi rotunjească veniturile şi să nu stea „degeaba“ cum zicea el. Nu cerşea, nu-i trebuia nimic pe gratis. Era mândru prietenul meu Mircea Croitorul, avea demnitate; aşa cum câţiva inşi sănătoşi şi buni de muncă din bloc n-au, şi vin să le dau pâine, salam şi cafea. Şi prost cum sunt, le dau… Nu din milă creştină le dau, ci din milă personală, umană, diurnă, milă de biped, din colegialitate de regn.
Lui Mircea Croitorul îi plăcea să citească. Dar, în afară de cărţile publicate de mine, pe care i le ofeream cu mare plăcere şi pe care le citea mai mult să nu mă supere, nu cred că citea cărţi. În schimb citea tot ce ţine de jurnalistică: cotidiane, hebdomadare, tabloide… De aproape douăzeci de ani îi aduc zilnic ziarul la care lucrez. Rar se întâmpla să nu-i aduc vreodată ziarul. Iar când se întâmpla să nu-l primească, se gândea şi se interesa dacă nu mi s-a întâmplat ceva rău…
Nu ne vorbeam prea mult, nu ne plângeam de milă, dar ne ajutam cu sfaturi, cu vorbe bune, cu idei. Niciodată nu ne împrumutam unul altuia bani, oricât de multă nevoie aveam. Între noi a fost o conduită de oameni demni, o conduită de dat cu tifla nevoilor materiale şi greutăţilor sufleteşti. Dincolo de fragilitatea trupului său, Mircea Croitorul era o persoană puternică, cu un caracter dârz, neînduplecat, deşi flexibil, nuanţat.
În ultimii ani l-a primit cu el în mica-i garsonieră pe un nepot, Dani, ca să mai aibă cu cine schimba o vorbă. Nepotul, un tânăr dezgheţat, întreprinzător a fost alături de unchiul său până în ultimele clipe, fiindu-i un ajutor real. De acum încolo Dani va împărţi garsoniera cu amintirea unchiului său.
Mircea Croitorul s-a stins în acest weekend.
De aproape douăzeci de ani, am adus ziarul la care lucram unui prieten. Începând din această seară nu mai am cui aduce ziarul…
