Este un rezultat al oricărei gîndiri sănătoase şi al oricărei investigaţii prin istorie, fie ea şi anecdotică, acela că rezultatele unei experienţe sociale (revoltă, răzmeriţă, răscoală, revoluţie, război), au asupra vîrfului puterii efecte minime, în cazul fericit că le au şi pe-acestea. Cu referire strictă la plaiurile mioritico-carpato-danubiano-pontice pe care le iubim pînă la sufocare (a lor, nu a noastră), nimani n-a învăţat nimic din răscoalele de la Bobâlna sau din cea de la 1907, din „zavera Domnului Tudor” sau din revoluţiile de la 1848, din cele două măceluri planetare sau din „marea înghesuială” din 1989. Altfel spus (şi mult mai concis), nimeni nu vrea să priceapă că sărăcia şi sclavia sunt cei doi explozivi sociali cărora nici o putere nu le rezistă, oricîte mitraliere-ar mobiliza contra stomacelor lipite de şira spinării sau a lanţurilor de la mâini şi de la picioare rupte şi devenite arme de asalt.
În egală măsură, nici răsculaţii (gloată-nfometată şi ţinută-n chingi), odată ajunşi cu mîinile libere, nu ştiu ce să facă cu abia cîştigata libertate. Dovadă că este aşa este reîntoarcerea la vechii stăpîni a ţiganilor dezrobiţi cîndva de Alecsandri şi a negrilor eliberaţi de pe plantaţiile de bumbac ale unei Americi răstignită pe crucea-nsîngerată a Războiului de Secesiune.
Aşa fiind, după „îmbulzeala” din decembrie 1989, liberi printr-un miracol mixt (amestecătură de oprchestraţie atentă şi dervălmăşie necontrolată), românii s-au trezit în situaţia cetăţeanuklui turmentat (dar nu de aburii alcoolului, ci de tăriile libertăţii): „Da’ eu acuma ce fac?”.
Fără program, fără o elită coagulată de-o idee clară, românii n-au făcut nimic cu libertatea în masă. Urmarea (firească), a fost catastrofală: fiecare a definit libertatea cum l-a tăiat capul şi-a procedat în consecinţă. Nenorocirea cea mare a urmat inevitabil: dacă libertatea mea se ciocneşte cu libertatea ta, cîştigă cel mai puternic. Aşa s-a instaurat în biata-ne ţărişoară legea haitei: ai muşchi (adică eşti la putere sau cu puterea), mănînci (adică furi cît să-ţi aranjezi urmaşii pînă la Judecata de Apoi şi cîteva milenii după); n-ai muşchi (nu eşti nici la putere, nici cu puterea), rabzi şi ori tragi cu dinţii s-ajungi la putere (ca să furi), ori dai ortu’ popii (şi nimănui nu-i va păsa de asta).
Revenind la origini, la cauză adică, libertatea este, în egală măsură, leac pentru boli sociale grave sau hap pentru societăţi şi pentru indivizi care-o consumă fără măsură.
Ca-n orice stări care necesită tratamente, organismul bolnav ar trebui dat pe mîinile specialiştilor în asemenea stări – dar cum mă poate convinge pe mine cineva, şi oare cine-i acela, că-n chestiuni de genul acesta nu-s eu cel mai bun, cel mai potrivit şi cel mai cel doctor? Cum, şi cine, să mă convingă că între mine şi adevăratul terapeut este o diferenţă măcar egală cu cea dintre medic şi casap?
Sînt suprasaturat şi strivit de mulţimea imensă a românilor deştepţi care propun soluţii la fiece răspîntie mai acătării, fiecare cu halca lui de libertate-n gură.
Sîntem un popor genial – şi mă iau de gît cu oricine-ar afirma contrariul.
Sîntem un popor de genii – şi-mi vine-aşa…, un dor de ducă…
De multă vreme sînt sătul de genii tîmpe.
Mi-i un dor cumplit de-o stare de normalitate care-a dat colţul cu hapul libertăţii-n gît.
