Al treilea val

Îmi iau permisiunea de a utiliza titlul unei lucrări de referinţă a marelui futurolog american Alvin Toffler, apărută în anul 1980, încercând să-l adaptez la trista noastră situaţie politică posdecembristă. Din acest punct de vedere, primul val al politicii româneşti s-a ridicat din eşaloanele secunde ale Partidului Comunist Român şi Securităţii Statului. Ion Iliescu şi Silviu Brucan au fost principalii ideologi ai mişcării neocomuniste posdecembriste, având ca principală sarcină evitarea „recăderii” economiei şi politicii româneşti în mâinile „chiaburilor, burghezilor şi moşierilor” interbelici şi a urmaşilor acestora. Cu alte cuvinte, urmaşii lui Ana Pauker, Walter Neulander, Gheorghiu-Dej şi a altor lideri comunişti s-au înstăpânit în fruntea ţării, împiedicând o eventuală – dar atât de necesară! – restauraţie românească, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Polonia, Cehia, Croaţia, Ungaria sau în ţările baltice, unde diaspora prigonită de comunişti s-a reintegrat în sânul societăţii. După destrămarea Uniunii Sovietice şi după ce extinderea NATO şi a Uniunii Europene devenise o certitudine pentru ţările central-răsăritene ale bătrânului nostru continent, câţiva dintre „tinerii” din jurul lui Ion Iliescu şi-au readaptat discursul politic, alcătuind o adevărată frondă în contextul neo-comunismului postedembrist. Printre ei, Petre Roman, Traian Băsescu, Alexandru Sassu etc., care au pus bazele Partidului Democrat. Alţi tineri, în frunte cu Adrian Năstase, au rămas în partidul „bunicuţei” Ion Iliescu, încercând să-l „reformeze” din interior. Este vorba despre ceea ce numim „al doilea val” al politicii postdecembriste româneşti. Acest schimb de ştafetă s-a produs pe fondul eşecului răsunător al ţărăniştilor, liberalilor, social-democraţilor tradiţionali şi a lui Emil Constantinescu de a produce – cu o întârziere de şase ani faţă de celelalte ţări central-răsăritene foste comuniste – acea îndelung aşteptată restauraţie românească. (Pentru lămurirea cititorilor, fac menţiunea că prin „restauraţie” nu înţeleg altceva decât revenirea ţării noastre la un regim politic democratic, după perioada tristă a dictaturii comuniste, şi nu la experimentarea unor utopii „originale”, cum ne îndemna Ion Iliescu). Revenind la cel de-al doilea val al politicii noastre post-decembriste, se cuvine să facem două menţiuni. Prima menţiune ţine de vocaţia pro-occidentală a politicienilor care compun cel de-al doilea val. Cea de-a doua menţiune scoate în evidenţă compromiterea ruşinoasă a celor mai mulţi politicieni din această perioadă (2000-2015), care s-au făcut remarcaţi prin furtul din averea naţională şi prin jefuirea banului public. Fireşte, excepţiile sunt pe deplin onorabile, dar ca orice „excepţii”, sunt într-atât de puţine, încât nu sunt în măsură să definească întregul… În fine, cel de-al treilea val al politicii româneşti este pe cale să se nască: din ceea ce rămâne de DNA, din specialiştii care nu s-au implicat până acum în „mocirla” politică de teama compromiterii, din românii curaţi din ţară şi din diaspora, din toţi cei pentru care frica de a te face de râs este mai mare decât nesimţirea de a te crede competent. Iar pentru ca cel de-al treilea val să prindă contur, există două oportunităţi: un preşedinte nou şi alegeri destul de apropiate.