Alegeri, rupturi şi diaspora

0
256

Nu ştiu ce simt alţii după încheierea alegerii prezidentului României, dar mie mi s-a accentuat gustul amar pe care-l port în mine de vreo două’ş cinci de ani. Şi cum mi-ar fi dulce cînd văd că neamul meu e rupt în două, ba chiar în trei?
O ruptură cumplită este aceea între „ei” şi „ei”, respectiv între foşti tovarăşi de drum în alianţe solide dar de circumstanţă. Vă amintiţi de intrarea Partidului Conservator în Parlament prin aliere cu PSD şi trecerea ulterioară în tabăra PDL ca „soluţie imorală”? Vă mai amintiţi de alianţa de nezdruncinat dintre PDL şi PNL care l-a adus pe Traian Băsescu în Dealul Cotrocenilor şi l-a urcat pe Tăriceanu în primul fotoliu din Palatul Victoria, alianţă care s-a destrămat la primul strănut mai sănătos, de parc-ar fi fost surpată de gripa spaniolă? Vă mai amintiţi de alianţa monolitică a PSD cu PNL care a adus la putere USL acum doi ani şi care s-a destrămat în vînt ca fumul havanei lui Dinu Patriciu? În toate cazurile, aliaţii care se-mbrăţişau cîndva mai abitir decît semnele „Sărutului” lui Brâncuşi şi-au scos de la naftalină dicţionarele groteşti şi s-au bălăcărit ca la uşa cortului. Cu logodnele rupte „pe faţă” şi cu demnităţile roase-n dos, foşti duşmani politici care se-mproşcau în mod democratic, deci egal, deci echitabil, cu epitete diafane precum mincinoşi, dinozauri pe bani publici sau piţigoi politici, acum se pupă graţios şi vîrtos în văzul tuturor, de parcă nici trandafiri n-au mirosit, nici gura nu le pute-a usturoi liberal.
O altă ruptură este cea între „noi” şi „noi”, respectiv între votantul de stînga şi votantul de dreapta, fără să fie înregimentaţi politic, dar mai pătimaşi decît şefii de partid sau de organizaţii de bază sau de cuiburi sau de ce-or mai fi, că oricum nu se ştie ce-s. S-a ajuns la limita la care opţiunea contrară să fie considerată insultă personală şi crimă socială, iar votantul cu una din tabere să devină brusc duşman de moarte al democraţiei, inamic public şi personal, alegător inconştient, cariu care roade sistematic bîrnele şandramalei sociale şi politice naţionale.
Cealaltă ruptură, probabil cea mai de ne-nţeles, este aceea dintre „cei de-acasă” şi „cei de-afară”. Analişti „înţepaţi” explică ruptura asta prin vederile largi ale celor din diaspora, vederi lărgite de contactul cu realităţi de pe-aiurea. În subsolul interpretărilor, noi, cei rămaşi acasă, ne-am scufundat în prostie, habar n-avem care ni-s interesele şi nu sîntem în stare să deosebim între „cei buni” şi „cei răi”, iar plecaţii pe alte meleaguri ştiu precis cine-i „bun” şi cine-i „rău” deşi-s plecaţi din ţară de ani buni şi mulţi. Pe partea cealaltă, cei de-afară (nu toţi, dar mulţi), trag nădejdi că-n ţară va fi mai bine, bine la care s-ar întoarce şi ei cu drag, cu bucurie, şi-şi cer dreptul de-a hotărî şi ei, de departe, cine să guverneze o ţară de care aparţin, dar în care nu mai vieţuiesc decît în vacanţe.
Oameni buni, e vremea să vă treziţi dintr-un somn greu, indus cu metodă şi-ntreţinut cu seriozitate, şi să constataţi cu simplitate că-i tot un drac dacă te jupoaie de viu bandiţii din stînga sau cei din dreapta. E-aşa de greu să cereţi garanţii celor pe care-i simpatizaţi, pe care-i alegeţi şi care ne rup unul de altul? E-aşa de greu să ne facem viaţa mai frumoasă şi mai uşoară urcîndu-i în furci pe cei care ne fac traiul greu şi zilele fripte, fie ei din stînga sau din dreapta?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.