uta-91Cu stadionul arhiplin, era, alături de Sinescu, Ţucudean, Mitu, Radu, Ungur, Grad, Tîrțău şi ceilalţi utişti, figură importantă din trupa ce răpunea la Arad marile puteri ale României şi reuşea să readucă aici senzațiile timpurilor de glorie. Sandu Gaica face parte din ca­tegoria fotbaliștilor pentru care introducerile nu-și au sensul, amprenta pe care și-a pus-o lângă UTA fiind puternică, precum stilul său din teren.
Lansat în Țara Zărandului
– Primii tăi pași pe gazon se petreceau la Ineu.
– Sunt născut în Ineu, iar la teren m-am dus de mic, am avut șansa ca bunicul meu să fie în conducere la Victoria și mă ducea cu el. Am început să prind gustul, iar din clasa a IV-a am făcut-o organizat. Am fost primit la o grupă cu doi-trei ani mai mari, iar primul meu antrenor a fost Petru Feieș, fostul primar, director de școală, profesor de sport, diriginte și, mai târziu, coleg de echipă. În 85 am jucat, împărțit, la Chișineu Criș și la Vagonul, apoi m-a luat UTA.
– Ineul trăia o perioadă frumoasă în Divizia C.
– Am jucat în echipă cu nişte fotba­lişti mari de tot. Kukla, Bedea, Bermozer, Mertesz, Uilecan, Varga, am avut de la cine să învăț. Erau și oameni deosebiți, de mare caracter, m-au ajutat foarte mult în joc, am și furat meserie de la ei. Printre alţii, am fost coleg și cu Popa Ionuț.
– Te-aș ruga să te oprești câteva clipe asupra regretatului Ștefan Kukla.
– Și în vestiar și în teren impunea respect, și adversarilor și colegilor. L-am prins o perioadă scurtă, înainte să moară, şi în anturajul clubului UTA. S-a văzut că a trăit în fotbalul mare, era un om deștept, iar prin funcția de director la abatorul de la Șofronea, era doctor veterinar, a ajutat de multe ori UTA. L-am văzut jucând și la UTA, când eram copil. Am crezut că e o glumă când mi-a spus bunicul meu că vine Kukla la Ineu…
Greutatea tricoului „alb-roșu”
– Cum a fost primul contact cu UTA?
– Am câștigat un turneu de copii la Ineu şi am mers la finala pe țară. Când ne-am întors, am fost premiați pe UTA, la un meci cu Jiul, cu stadion arhiplin. În pauză, fiind căpitanul echipei, am pri­mit o cupă, era mare, foarte grea. Am făcut turul de onoare, să primeşti aplauze, ca și copil, e ceva de neuitat.
– Ai avut un idol la UTA?
– Era culmea să nu îți placă Bro­sovszky și Domide. Mi-a plăcut foarte mult Coraș.
– Ai făcut parte dintr-un grup utist puternic.
– Statistic, UTA a avut performanțe cu antrenori din Arad sau stabiliți în Arad, și cu marea majoritate de jucători arădeni. Sigur, nu înseamnă că trebuie să fie toți arădeni. Eram de vârstă apropiată, ne știam de mult, şi n-am jucat neapărat pentru bani. Să ajungi să joci la UTA în perioada aia era ceva de vis. Stadionul era plin, acum pe oameni îi mai apasă și alte probleme. Dar nu doar rezultatele atrag la meciuri, ci și jocul. Dacă echipa joacă mai slab și rezultatele nu sunt pe măsură, se îndepărtează.
– În anii 80, au fost întotdeauna generații bune la UTA, dar nu s-a promovat decât mai târziu.
– Tot timpul se întâmpla câte ceva. Încă planează suspiciuni asupra acelui meci cu Poli. N-a fost absolut nimic. Nu ne-a depășit nici miza, mai ales că am dat gol în secunda 20. Probabil ciclul săptămânal, vorba lui Borugă. O gre­șeală pe care a făcut-o Mulțescu, sau Mulțescu împreună cu conducerea, am plecat cu o săptămână înainte de meci la Moneasa în cantonament, acolo a fost foarte frig, la Arad era foarte cald, insuportabil pentru martie, și asta ne-a influențat fizic. Am început foarte bine, primele 20 de minute, apoi ne-am tăiat. Am primit gol la greșeala lui Marin (n.r. Sinescu), ne-a turnat plumb în picioare.
Una dintre generațiile de aur
– Trecem peste „Haina de blană”, s-a vorbit suficient de episod. Anul următor, în 1993, vine promovarea.
– An de an am avut obiectiv promovarea, aproape de fiecare dată am fost foarte aproape. Să revin și la întrebarea anterioară, multe din echipele care trăgeau la promvoare erau organizate mult mai bine. Clar, erau echipe bune, și Poli și Bistrița. Culmea, am promovat în anul în care nu se aștepta nimeni. Am avut puterea să trecem peste tot ce se întâmplase. A fost luptă până în penultima etapă.
– Teodor Gherle a pus generația din care ai făcut parte lângă cele de aur ale UTA-ei.
– Bun, nea Todor a trăit foarte mult în interiorul clubului. Nu știu dacă se compară, e vorba de performanță. Ge­nerația 60-70 a câștigat campionatul de două ori. Am avut colegi de echipă nu buni, foarte buni, din punct de vedere indivi­dual. Unii au ajuns, unii n-au ajuns să se realizeze pe măsura valorii, din diferite motive. Ne mândrim și îi mulțumim lui nea Todor  și celor care spun acest lucru. Ne simțim apreciați ca și echipă.
„Pretenții” de cupe europene
– Dacă era susținere financiară pe măsură atunci, oare azi vorbeam altfel de UTA?
– Cred că da. Chiar înainte de a începe campionatul, conducerea trasase obiectiv salvare de la retrogradare. N-am fost nici noi chiar novici, am întrebat dacă ne salvăm, avem prime de obiectiv? La un moment dat, George (n.r. Radu), optimist incurabil, i-a întrebat ce se întâmplă dacă ajungem în cupele europene? Cinci mii de dolari! Dacă luam Cupa României? Cinci mii de do­lari! Dacă luam campionatul? Lăsați-ne, zece mii de dolari. S-a cam îngroșat gluma la un moment dat și n-au mai fost bani.
– UTA a ocupat și locul 3 în primul an de după promovare.
– Da, la două puncte de Steaua, Craiova era pe doi la un punct de Steaua. Domnul Pop, Dumnezeu să-l ierte, ne amâna cu primele mereu pe săptămâna următoare, când urma să jucăm în deplasare. Dar, mergeam și câștigam! Am fost un grup foarte unit, nu se punea problema ca unul să ia, iar celălalt să nu ia. Și puținul pe care l-am avut la un moment dat l-am împărțit între noi, să fie toată lumea mulțumită. Și cu primele de promovare a fost puțin scandal, n-au reușit să ni le dea. Am vorbit între noi, să vedem care cum îi trebuie bani, să nu dăm în rate. Erau vreo cinci prioritari, iar data următoare au venit următorii cinci. În anul în care am promovat, am pierdut la ICIM Brașov 6-1. Pe drum înapoi, nimeni n-a scos un cuvânt. Luni, la antrenament, am vorbit între noi, ce facem, suntem chiar ciuca bătăilor, trimitem numai echipamentele pe teren? A fost momentul în care ne-am revenit, am avut apoi vreo șapte meciuri la rând cu victorii, culminând cu cea de la Corvinul, am terminat turul pe locul 1. Nu ne mai dădea nimeni nicio şansă după ICIM. Dar cu puterea grupului am reuşit să trecem peste toate. În vară fusese un pic de haos, Popa Ionuț era suspendat, Balint şi Roli (n.r. Nagy) au plecat la Braşov, Bunaciu a mers înapoi la Sportul. Dar au venit jucători ca Pali Szel și ne-am redresat pe parcurs.
„Stegar”, în loc de polist
– Și vine momentul în care te des­parți de UTA, cu destinație Brașov.
– Da, dar prima dată am mers la Cugir, două luni. Cu inima îndoită, gândul meu a fost să mă retrag, termin cu fotbalul. Nu plecasem de-a lungul timpului de la UTA când eram în B și am avut oferte de divizia A, nici prin gând nu mi-a trecut să plec. După o discuție cu domnul Pop, am hotărît să plec. Culmea, cu un an înainte îmi propusese contract pe viață, tu de aici te retragi. Puțină lume știe, nu vreau să mă laud, când am plecat, clubul avea datorie față de mine. Pentru bani m-am dus la Cugir. Nu mă lăsaseră la Brașov, deși mi s-a spus că pot pleca gratis, indiferent de echipă. Dar, când a sunat Brașovul, au cerut o sumă mare. Iar la Cugir mi-au dat drumul pe una mai mică. Le-am spus – luați o foaie de hârtie, vă rog frumos să scrieți: clubul UTA nu are niciun fel de datorie față de mine. Au rămas blocați. Două zile n-am ieșit din casă. A treia zi, seara, m-a contactat altă echipă din prima ligă, alta decât Brașovul și din scurt am retezat-o.
– O spui acum?
– Poli Timișoara. Nici nu intra în discuție. Apoi am ajuns la Brașov, cei de acolo le-au plătit banii celor de la Cugir banii pe care i-au dat la UTA pe mine. Trebuie să fii ipocrit să spui că Brașovul nu e oraș frumos, e Poiana aproape. Echipă bună, dar nu prea m-am acomodat. Bine, nu era chestie de acomodare, aveam 30 de ani. Dar nu mă simțeam în largul meu. După aia am plecat la Debrecen, unde am avut o perioadă aproape la fel de frumoasă ca la UTA. Am mai avut români, pe Goian și Ilea. Și culorile clubului sunt roșu cu alb. M-am întors înapoi, am terminat cu fotbalul, am ajuns într-o perioadă la fel de tulbure la club.
În costum de antrenor
– Seamănă cu cea de azi, deși cadrul e altul.
– Trecuseră șapte ani de la Revo­luție, nici nu mai știu sub ce formă era organizat, SA, SRL. Nu erau bani, au venit nea Imi Dembrovschi antrenor principal, nea Gigi Domide, președinte, Vancea și Sima erau vicepreședinți, nea Todor Gherle era organizator de competiții, iar nea Dan șeful centrului. Mi-au dat două grupe, antrenam și la Pâncota. În etapa a șaptea sau a opta, nea Imi a renunțat la postul de antrenor principal. Era grupul Romvest, cu jucători fără experiență, dar talentați. Viața a dovedit-o, Panin a ajuns campion național, Botiș a jucat în divizia A, Todea, Drăgan, Găman sau Ciubăncan sunt jucători care au confirmat. Cred că cei mai bătrâni erau Plisca, Mariș, Volocaru și Bogoșel. Au avut determinare, deși bani nu erau deloc. Țin minte că de două ori l-am sunat pe Marius Țucudean să plătim arbitrii, mergea Vivi Vancea după ei la gară să le dea baremurile, aduna mărci, forinți, lei. Șapte luni au trecut fără niciun leu. Apoi am ajuns antrenor secund, a fost o chestie drăguță, după primul antrenament cu nea Gabi Biro, ne-am dus la Pădure, în autocar, era grupul UTA și grupul Romvest. I-am oprit, ce e aici, pe legitimație e UTA și la voi, și la voi! Toată lumea joacă pentru UTA. Nu știu dacă am avut un rol determinant în relațiile lor ulterioare, care am înțeles că au fost foarte bune.
– Antrenoratul e altă poveste la fel de lungă. Spune-mi un episod de neuitat.
– Patru promovări (n.r. Pâncota, Ineu, Nădlac, Sebiș) am avut, toate au fost frumoase, trei au fost cu baraj. Cu Pâncota, a fost prima. Mai mult decât promovarea, îmi amintesc că nu știa lumea cu câteva zile înainte cine a câștigat seria, Lipova sau Pâncota, până la urmă ne-am dus noi. Au fost perioade frumoase. Nu știu, parcă-parcă, meci decisiv Nădlac – Gloria l-am simțit mai mult la suflet.
– În paralel, ai pregătit şi juniori.
– Nu tot timpul. Dar am avut o perioadă, când eram la ACU şi antrenam cinci echipe, cred că am intrat în istorie. Eram secund la Marcel Coraș la prima echipă, antrenor principal la Nădlac, aveam două grupe ale mele de juniori şi l-am mai ajutat pe Leo Pința la grupa lui. ACU a scăpat de la retrogradare, iar eu am promovat cu Nădlacul. Iar o lună n-am pierdut, cu nicio echipă, niciun meci! Eram robot. Mașina, antrenament, acasă, somn. De câte ori m-am dus la seniori și am avut obiectiv, am renunțat la grupe. Dacă ești în Arad poate e mai ușor, dar la distanță, nu. Acum, Kevin (n.r. Trabalka) a promovat la prima echipă la UTA, aștept încă unul sau doi care să facă pasul. Un lucru bun, Trică își mai apleacă ochii la juniori.
Prezentul crunt
– Prezentul îl comentezi?
– E de neînțeles, nimeni nu știe, insolvență… Realitatea e că ești pe penultimul loc. Toată lumea e de vină, jucători, antrenori, patron, dar, din punctul meu de vedere, cea mai mare vină o au jucătorii. Nu știu dacă sunt plătiți, îi apasă și discuțiile din presă din ultima perioadă. Dar să sperăm că se rezolvă cât mai repede, pentru binele fotbalului arădean. UTA e una singură, chiar sunt dezamăgit de ce se întâmplă. Probabil că așa îi e dat clubului, să aibă perioade grele și foarte grele, iar perioadele bune să fie scurte și rare.
– Tot mai rare.
– Nu că n-a fost bine înainte de 1989 în comparație cu alte cluburi, dar după 90 au fost două perioade bune, cea cu Pasini, Lupaș, Ienciu, și cea cu Bara, și, o perioadă foarte scurtă, cu Sandu Ion. În rest, perioade tulburi, grele, fără bani. Și fără perspective imediate, cu părere de rău.
– Încheiem cu…
– La vârsta de 8 ani, mă uitam la televizor cu taică-meu și bunicu-meu, Naționala României juca pentru Campionatul European din 72 cu Cehoslovacia, 2-1 la București, gol primit de România după greșeala lui Rică Răducanu. Tata îmi spune – Câștigăm, că joacă Dobrin! Și Dobrin a dat gol din centrarea lui Mircea Lucescu, printre puținele lui goluri cu capul. Probabil, în ziua de astăzi, cei care vin la fotbal, copiii, cei din galerie, nu doar de la UTA, cunosc jucătorii momentului actual sau într-o perioadă trecută foarte apropiată. Ar trebui să cunoști și istoria. Mulți dintre foștii jucători ai clubului de-a lungul timpului sunt așa un pic lăsați de izbeliște, nu sunt recunoscuți și e păcat. Fiecare la timpul lui a făcut ceva pentru echipă, pentru oraș. Vizavi de alegerile de la LPF, am plecat de acasă înainte să aflu rezultatul, la antrenament copiii mi-au spus e Gino câştigător, iar unul m-a întrebat cine e Gino? De asta spun…

Recomandările redacției