În perioada interbelică, România a ratat din toate punctele de vedere şi din toate unghiurile un fenomen real care, exploatat „cu cap” şi „la sînge”, ar fi scos ţara din anonimat şi-ar fi aruncat-o-n istoria lumii tocmai în moţul ei: fenomenul Maglavit. Ratarea este regretabilă pînă-n ziua de azi, dat fiind că a fost mai mult decît o greşeală: a fost o eroare.
De cîtva timp, nu mult, fenomenul Maglavit se repetă oarecum – dar pe alte coordonate, adică pe la alte altare. Mă rog, sunt şi asemănări, dar sunt şi deosebiri.
Printre asemănări se poate enumera convocarea cu clopotele: atunci cu cele din clopotniţele bisericilor, acum cu cele ale mandatelor de aducere. Deosebit, clopotele de-atunci sunau a-nchinare şi-a cucernicie, cele de azi sună a cătuşe şi-a puşcărie. Şi-atunci, şi-acum, se trăgeau clopotele întru chemare la spovedanie: atunci sub poala popii, acum în faţa procurorilor. În toate cazurile, erau şi sunt de lăsat sub anteriu popesc ori sub robă justiţiară păcate multe şi grele. La popă-ţi laşi păcatele prin viu grai, îţi iei porţia cuvenită de mătănii şi-nchinăciuni – şi-ai scăpat; dincoace îţi scrii păcatele pe hîrtie, că vorba lu’ Enescu: „verba volant, da’ scripca manent”, apoi stai la mila ţîrcovnicului legii: te-o trimite-n faţa sfîntului (judecător), au ba? Şi mai depinzi de popa sau preoteasa-n robă: te-achită sau îţi dă? Şi dacă-ţi dă, cît? Că şi alţii ţi-au dat, şi-ncă mult (mulţi!), şi ţi-au picat bine, şi-acum uite ce-ţi fac ăştia şi cum te prigonesc, vai de ea ţară, „unde e democraţia?” (Lucian din Samosata – Timaios). Dar de luat ţi-or lua ceva? Ţi-o mai rămîne timp, după ce ieşi, să te bucuri de rodul mînărelilor mîinilor tale? („Mama voastră de nemîncaţi şi de nespălaţi, că v-am făcut brand de ţară frunza verde şi v-am privatizat şi v-am adus banane şi portocale şi v-am dat salariu minim cît întreţinerea la garsonieră şi v-am ieftinit toate cele ale gurii: fluiere, cavale, tulnice, goarne şi cimpoaie, şi uite mulţămita!”).
Dacă la biserică te duci şi spui invariabil „Părinte, am păcătuit cu gîndul, cu vorba, cu fapta, cu vecina…”, la parchet n-auzi neam aşa ceva. Aici toţi, dar absolut toţi, sînt mai inocenţi ca-naintea facerii lor: nici usturoi n-au mîncat, nici şpăgi n-au luat, nici mite nu şi-au tras, şi nici gura nu le pute, că orice om are-n lumea asta o mătuşă Tamara, ce naiba, şi de la mătuşă nu duhneşti a mujdei! Dreptul la mătuşă e imprescriptibil (deci sacrosanct), plaja nepoţilor e largă (deci cuprinzătoare), şi banii trebuie luaţi dacă se dau, că cum să-i faci cuiva un afront tratîndu-l cu refuz? Aşa ceva fac bădăranii păcătoşi (votanţi), nu feţele subţiri (alese), parol!
Printre deosebiri s-ar putea nota absenţa din ecuaţia fenomenului prezent a lui Petrache Lupu, ciobanul din Romanaţi cu care vorbise „Moşu’” pe miriştile Maglavitului. Pot specula pe temă dar n-am s-o fac; doar n-o să m-apuc de crezut că noul favorit al „Moşului” ar fi cîrmaci de corăbii sau dascăl de ştiinţă atee, c-ar rîde toţi îngerii de mine. Mai degrabă cred că şi-a băgat necuratu’ anticorupţiei coada-n treburile evlavioase ale bisericuţelor închinate Sfîntului Euroi, şi că tămîia din cădelniţele liturghiei s-a prefăcut în pucioasa din dosarele acuzării.
Ptiu! Piei, drace!

Recomandările redacției