Anul campaniilor amorfe

0
287

De ceva vreme, nu aş putea să spun că îmi amintesc dacă este vorba de zile, săptămâni sau luni, a început campania electorală. După eşecul alegerilor din Moldova, când bieţii fraţi ai noştri au avut de ales între o apărătoare foarte activă a homosexualilor şi un antiromân, dar şi a celor din Statele Unite ale Americii, unde americanii, din disperare de cauză au fost nevoiţi să îl aleagă pe sălbaticul şi imprevizibilul Donald Trump, nu mă aşteptam la prea mare lucru din partea viitorilor noştri parlamentari mioritici. Lumea noastră politică o ştiu, cu aceeaşi actori penibili şi însetaţi de putere şi avere care îşi schimbă doar înfăţişarea. În rest acelaşi caracter, aceleaşi apucături, aceeaşi cultură, mereu acelaşi bun simţ, aceeaşi pregătire… acelaşi şi mereu acelaşi nimic. Nimicuri. M-aş fi aşteptat totuşi ca din setea acestor nimicuri, pardon, politicieni, să iasă ceva scene comice, penibile, nişte războaie fără sens şi însemnătate, dar bune pentru înlocuirea de bancuri proaste. Nici măcar din astea nu mai avem parte în această campanie electorală ştearsă. Parcă a dispărut până şi ultimul ingredient al scenei noastre politice: penibilul. Totul a ajuns la un mare zero. Penibili au rămas în continuare doar actorii tot mai şterşi ai scenei noastre politice, dar se pare că sunt atât de goi pe dinăuntru încât nu mai sunt în stare să creeze nici măcar ce creeau până acum.

PSD-ul, cel mai mare partid al României şi veşnicul favorit al… populimii, îl are ca vârf de lance pe ştersul Dragnea, un puşcăriaş… suspendat, a cărui viziune se vădeşte cel mai tare în atacurile fără sens îndreptate împotriva premierului Cioloş. Apropo de premier, PSD-ul nu a fost în stare până acum să numească unul în cazul, foarte probabil, de câştigare a alegerilor. Tot la capitolul paradoxuri absurde este şi logodirea amorezatului Dragnea cu o femeie mult mai tânără decât el, fosta sa secretară, în timp ce acesta moşteneşte, prin marea tradiţie socialistă, scaunul de protector şi mare înţelept al pensionarilor României, un „tron“ care în trecut nu ar fi permis aşa ceva. Cât despre fostul premier al PSD-ului, Victor Ponta, nimeni nu mai este în stare să-i înţeleagă alergătura prin high-classul politic. Ca dovadă stă şi implicarea sa în viitorul unui partid fără nici măcar prezent: PRU.

În umbra lui Dragnea stă şi căţeluşul Călin Popescu şi nu mai ştiu cum Anton Tăriceanu, cel care cu al său ALDE a adunat laolaltă toţi rataţii fostului PNL.

De partea cealaltă, de parcă ar fi vorba despre părţi, stă, sau dă înapoi, PNL-ul. Cu o conducere ambiguă, singurul lucru pozitiv pe care au reuşit să îl facă a fost alăturarea de premierul Cioloş, care într-adevăr a demonstrat că este unul extrem de capabil. Numai că Cioloş, care nu întâmplător a spus un ferm NU intrării în partid, nu prea are parte de susţinători valabili. Ca să ajung la Cioloş ar trebui să votez aceeaşi politicieni de zero barat.

Singura opţiune care mi s-a părut valabilă, însă fără nici o speranţă ar fi cea a USR-ului. Au însă prea puţini oameni şi nu cred că ar avea forţa necesară să schimbe ceva.

Despre restul partidelor, tot ce îmi doresc este dispariţia lor: UDMR, PMP, UNPR, PC sau care or mai fi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.