E vară, lumea se gândește la concedii, dar Executivul caută bani. Ba impozitul progresiv, ba 40% impozit pe câștig la jocurile de noroc, ba una, ba alta. Până… una, alta sunt chestiuni teoretice. Banii nu se urcă pe stat , așa ușor precum purecii pe câine. Suntem unde suntem pentru că (ne-am) și am fost vânduți ieftin. Foarte ieftin.  Să mă explic. La Arad a venit prin 1999, compania Lucas. Investitor strategic, englez ce mai, din inima imperialismului. Pe stil vechi, desigur. Englezii tocmai fuseseră „aruncaţi” din câteva ţări ale Africii de Nord. În fapt ei au vrut să deschidă acolo o capacitate de producţie. Toate bune şi frumoase până când se ajungea la capitolul salarizare. Englezii nu erau dispuşi să ofere mai mult de şaptezeci de lire sterline, pentru o lună de muncă,  desigur în echivalent, unui muncitor. Iar asta nu era de acceptat nici măcar pentru cei din Africa, fie ea și de nord, deci cu pretenții mai aproape de Europa. Aşa că, englezii au trecut Mediterana şi s-au oprit în România, să tatoneze terenul. Cum spuneam, eram în perioada de pionierat economic când aşteptam, precum nişte naufragiaţi privind în zare…corabia salvatoare. Adică investitorii străini. Iar aceştia au venit. Şi au şi rămas. Pentru că românii au acceptat să lucreze pe echivalentul a o sută de mărci germane. Pentru că euro nu se inventase încă.  Într-un anumit context am avut prilejul să port un dialog cu unul dintre managerii englezi de la acea vreme. Acesta a spus că el însuşi a rămas mirat de cât de ieftin ne-am vândut forţa de muncă. De la compania mamă primise instrucţiuni ferme în ce priveşte limita superioară de acceptare a salariului pentru un muncitor. Iar acesta era de trei ori mai mare, deci undeva pe la trei sute de mărci germane. Mai mult decât în Africa, fiind totuși vorba de o țară europeană, cu forță de muncă  bine calificată. Asta însemna de trei ori mai mult decât salariul minim pe economie, la acea dată. Vă daţi seama unde eram acum ca ţară, dacă după aproape un sfert de veac de atunci salariul minim era cât este cel mediu acum? Alte impozite, alte bugete. Şi lucrul acesta era de acceptat şi de investitorii străini. Dar chiar și politicieni de vârf au trăit din teoria: „ne pleacă investitorii, dacă dăm salarii mari”. N-au prea plecat nici din Ungaria, Cehia și Polonia, darmite de la noi. Între timp „salvarea”  China a devenit  o problemă și nu mai este nici pe departe ieftină. Dacă mai pui la socoteală și transportul, ieși mai scump decât dacă ai produce în România. Plus perioade de întârzieri cu lunile. Întorcându-ne la noi,  un salariu minim mai mare, hai nu de trei, ci de două ori decât cel actual, ar fi împins și celelalte salarii în sus. Numai din impozitarea și taxarea muncii s-ar fi obținut alte realități bugetare. Și nu mai era cazul să se caute acum soluții disperate. A se citi bani.  Un fel de căutare a apei în nisipul fierbinte.

Recomandările redacției