Câți dintre noi nu am avut un vis în care credeam cu tot dinadinsul și speram să se îndeplinească? Câți dintre noi am fost spulberați, ajungând la ideea că nu am fi buni de nimic și că nu suntem speciali ca să se întâmple cu noi o „ minune”?
Întrebările retorice sunt cea mai subtilă cale de a-mi exprima gândurile, fără să afirm, fără să vorbesc despre persoana mea. Dincolo de aceste întrebări, stă o frică, o dezamăgire, o îngrijorare. Și vorbesc per general. Despre tine, drag cititor, despre familiile noastre, despre străinii din jurul tău. Nu e vorba despre cel care scrie, ci despre copilul fiecăruia dintre noi. Copilul din tine ce vis a avut cândva? Cine ți-a insuflat că e zadarnică orice speranță în viitor? Că nu poți, că nu ești destul de bun? Păi uite că totul afectează totul. Și odată cu această totalitate, majoritatea se înfundă în beznă. Se fac una cu societatea. Devin un tot. Și nu că societatea ar fi ceva rău, dar te subjugă, îți impregnează anumite tipare, îți spune ce să faci, cum să te comporți, ce e „ bine” și ce e „ rău”.
Dacă am învățat un lucru, atunci acela e că, ce e bine pentru tine – e rău pentru un altul și viceversa. Și după mine, tu însuți ești judecătorul și Dumnezeul tău propriu, într-un oarecare sens, desigur. Adevărul e că ne temem. Suntem presați încontinuu de oameni, și nu numai de cei străini… Dar de ce să nu ne trăim clipa? Ca și cum ar fi ultima? Suntem atât de diferiți, fiecare dintre noi e unic. Această idee mă inspiră. Îmi place să cunosc oameni. Îmi place să comunic, să învăț, să greșesc! Îmi place să cresc.
Haideți să visăm, pentru că, de alt fel, ce ne mai rămâne nouă, omenirii, dacă nu visele și speranța? Ce altceva am putea salva numai pentru noi? Vă doresc un lucru, și ăla ar fi ca niciodată, să nu dispară copilul din voi. Protejați-l, pentru că meritați, fiecare, absolut, negreșit și neîndoielnic. Cu toții merităm să fim fericiți și cu toții suntem în dreptul de a ne alege singuri visele. Și cum a spus cineva : „ Nu ne tăiați aripile. Semnat – o întreagă generație.”
