Aristocraţie social-democrată

Aproape fiecare om vrea în fibra lui cea mai ascunsă să facă pe aristocratul. Iar 80% dintre cei care nu pot, dar o fac în cele din urmă au viaţa aninată de un credit. Dorinţa unei maşini, a unei case mai bune, a unor vacanţe în ţări exotice creşte pe zi ce trece. Iar combustibilul care hrăneşte această dorinţă este râvna. Care creşte pe zi ce trece. Şi atunci intervine instrumentul care îţi dă iluzia bunăstării şi anume: creditul. Da, ai atins fericirea la bordul maşinii pe care o avea vecinul de ani de zile. Dar pe care acum o ai chiar tu. Ba chiar, ultimul model. Astfel că vecinul a rămas în urmă. Un zâmbet de satisfacţie, aproape imperceptibil îţi mijeşte pe faţă. Nu-l vede nimeni, dar îl simţi chiar tu. Şi îţi place. Urci în maşină şi ea ţi se supune sub apăsarea ta. E bine. Peste două săptămâni cutia poştală ţi se umple. Din nou. De această dată ai un plic în plus. Cel al cărui conţinut te anunţă că ai de plătit rata (şi) la noua maşină. Vestea este precum o lovitură de baros în moalele capului. Dar care nu-ţi crapă ţeasta, ci are efectul unui duş rece. Îţi faci socotelile şi vezi că viaţa nu mai este atât de frumoasă. Când ai luat maşina era mai bine şi banii parcă mai mulţi. Acum ţi se pare că e mai mult decât atunci când agentul îţi făcea desfăşurătorul. Dar acum e târziu. A face pe aristocratul costă şi nu puţin. Acum eşti prins şi nu mai poţi da înapoi. S-a săvârşit cum s-ar spune. Da, viaţa ta este pe credit, dar tu nu vrei să recunoşti acest lucru. Mergi cu maşina la serviciu ca să plăteşti ratele. Dacă-ţi mai rămâne pleci şi într-un concediu. Unul scurt de şase nopţi. Eşti pe un drum cu sens unic, iar scadenţa ultimă este departe. Peste un an vei fi din nou trist pentru că a apărut noul model. Dar eşti deja prins. Nu mai poţi renunţa. Vrei, nu vrei te consolezi. Doar faci parte din categoria celor patru cincimi care s-au angajat în creditare. Mai este şi o altă categorie. Din ea pot face parte cei care au o tangenţă cu vreo funcţie publică. Desigur de decizie. Este cazul lui Vanghelie care social-democrat fiind avea la mână un ceas greu, de o sută de mii de euro. Să nu fi fost atâta, dar şi o zecime din acest preţ era mult. Chiar şi un ceas de o mie de euro, de primar social-democrat, îţi arată ora la fel de bine. În fond nu eşti Bill Gates care aproape sigur are un ceas mai ieftin. Nici celălalt social-democrat Nichita de Iaşi nu pare mai breaz. Acesta a vrut să fie aristocrat pe banii ieşenilor. În fond şi „victima” a fost promovată pe un post călduţ. Desigur pe bani publici. Oare pentru ce? Şi urmărirea se făcea cu „băieţii” de la Poliţia locală. Adică în subordinea primarului, dar tot pe banii cetăţenilor. După declaraţia de avere, Nichita îşi putea permite să plătească o firmă privată. Însă instinctul de conservare a fost turtit de setea de a nu da un ban din buzunarul propriu. Adică e (mai) frumos să fii îndrăgostit şi să faci pe aristocratul pe… bani publici. Iar concluzia este una singură: mai toţi vor să facă pe aristocraţii, însă chiar foarte puţini chiar îşi permit acest lucru pe banii lor…