Zice-o jumătate de vorbă din bătrîni că Ars longa, iar cealaltă jumătate zice că vita brevis est. Despre vita n-aş prea discuta, că n-ai cum te-mpotrivi nici fenomenului din latina cultă, nici dobitocului din româna neaoşă. Ar fi de discutat însă mult şi bine despre ars, c-aici terenul este cît se poate de fertil şi copacu-i stufos foarte, plin de-o faună bogată-n orătănii de toate soiurile, de la tîrîtoare şi rozătoare pînă la canari, privighetori, ciori şi alte pachiderme ferme.
Literatura de specialitate cunoaşte nenumărate exemple de hipopotami in vita care s-au apucat să ţopăie cu graţie pe cîmpiile denumite generic ars. De-un paregzemplu Frederic al II-lea, zis cel Mare, regele sau împăratul (sau ce-o fi fost el), al Prusiei: prieten la cataramă cu Voltaire, cu chemare irepresibilă spre tragedie (parte a acelei ars numită literatură), dar lipsit de har artistic, s-a-ncăpăţînat el să scrie şi să-l pună pe Voltaire să-i corecteze şi să-i aranjeze producţiile în regim de producţie, adică opt ore pe zi, cîteva zile pe săptămînă. Normal, după multe chinuri şi sătul pînă peste cap de prostiile care-i veneau la pieptănat, franţuzul dat naibii de deştept s-a revoltat şi-a replicat acid cînd i s-a pus în braţe tona de nerozii scrise de căpăţîna încoronată: „Iar îmi trimite rufe la spălat!. Reacţia a dus la frîngerea prieteniei şi la plecarea strălucitorului scriitor de la curtea strălucitoare a strălucitorului rege sau împărat sau ce-o fi fost el – dar nu artist.
Deosebit, Horaţiu a avut mare noroc: prieten cu Vergilius, a intrat sub aripa de cloşcă a lui Gaius Maecena şi i-a fost bine; a scris cît a vrut, n-a avut normă fixă nici la citit, nici la scris, nici la cîrîit în corul-orchestră care-l slăvea pe binefăcător. Dreptu-i că nici stăpînul de auditorium nu s-a dat artist sau doctor, că nu era nici una, nici alta; Gaius ăla era doar un iubitor de artă, un fel de artis amator cum ar veni, fără veleităţi de şef de orchestră sau de cîrmaci de instituţie de cultură.
În vremile noastre situaţia-i cam aşa: nu-s bani pentru cultură, dar nechemaţi în copacul artei sînt cu duiumul. Schema-i simplă: se ia de chică un neica-nimeni, se pupă pe frunte şi se unge-n creştet cu aghiazma directoratului, i se pune un pix în mînă şi i trage un şut în partea moale a biologiei de-aterizează taman în fotoliul de orchestră (pardon: de manager). Restul e de la sine înţeles. Dacă nu se-nţelege de la sine, se poate consulta bibliografia de rigoare: organigrama tarafului cîrmuit în chip stalinist şi stahanovist, numărul în continuă şi dramatică scădere al sclavilor de pe plantaţia culturală, emisiile verbale nesanepidice ale unsului, sentinţele diferitelor instanţe locale şi superioare, tăcerea calmă şi densă a celor care-ar trebui să-l ia de urechi şi să-l dea afară în loc să-i finanţeze opintelile icnite pe dinafara legilor.
Ce este mai greu de înţeles în vremile astea e o întrebare simplă ca schema de mai sus, întrebare formulată genial de Toma Caragiu într-un scheci de zile mari semnat de Dan Mihăescu, Grigore Pop şi Octavian Sava, scheci intitulat Mefisto: „Toţi se-ntreabă: mă, cine-l ţine p-ăsta-n braţe?”. Răspunsul vine brutal, imediat, din acelaşi scheci: „Dracu’ ştie…”. Mi-e frică însă că-n vremile de care-i vorba nici dracu’ nu mai ştie cine-l ţine-n braţe p-ăsta…, p-ăla…, că nici dracu’ nu mai poate ţine socoteala cîrdăşiilor care-i fac artei vita brevis. Mai e un pic şi, vorba genialului născut în Haimanale, „Se duce dracului giudeţu’”, adică se va-ntîmpla ce se-ntîmplă cînd se cîntă Simfonia despărţirii a lui Haydn: artiştii pleacă pe rînd, unu’ cîte unu’, stingînd fiecare făclia care-i lumina pupitrul – şi sala rămîne-n beznă de lumină şi de sunete. Deja-i aproape beznă şi de una, şi de alta. Nu cred că s-ar mai găsi azi un egal cu prinţul Eszterházy, bolnav de ars şi care să puie să se-aducă artiştii înapoi, dar cred că-s destui care să puie batiste pe ţambale şi fuioare-n goarne – că aşa ceva le puie mintea.
Dacă cineva, citind rîndurile astea, simte pe căciulă vreo muscă în sensul indicat de latinismul ars şi de englezismul manager, să ştie că n-am scris eu rîndurile astea, întrucît eu chiar fac diferenţa (în sens voltairean), între ars longa şi ars gazul de pomană.

Recomandările redacției