Ne naștem oameni, suntem lumină în momentul în care venim pe Pământ, numai că, odată cu trecerea timpului uităm de unde am apărut și ne transformăm încet în întuneric. Cu toate că respirăm acelaşi aer, nu întotdeauna facem parte din aceeași specie.

A fi OM înseamnă, pentru mine, mult mai mult decât a face parte dintr-o specie. 

De-a lungul timpului am încercat să mă apropii de oameni de la care să învăț ceva. Îi port  în suflet  pe cei care au ales să nu renunțe, indiferent de situație, la titlul de OM.

Am învățat de mică principalele reguli de aur cu care trebuie să pornesc pe drumul vieții. Că trebuie să respect, să ajut, să nu fac rău, să dau din ce am celor mai puțin norocoși, să fiu empatic la suferințele celor din jur,  să mă bucur și să sufăr  împreună cu aproapele meu.

Cu trecerea anilor am observat cum lumea mea, bună și frumoasă, în care am fost educată să trăiesc s-a transformat într-un teatru de orgoliu și de rătacire și este plină de „neoameni” care vorbesc despre omenie.

Nu încerc să judec sau să împart oamenii în categorii, dar susțin cu toată puterea că persoanele se diferențiază mai mult decât aș fi crezut.

A fi OM este o artă pe care unii, deși sunt  ființe umane, nu o stăpânesc. A fi OM înseamnă să te uiți în oglindă, să conștientizezi ceea ce simți, să te întorci spre ceilalți, iar când îi privești sau îi asculți, să înțelegi ceea ce simt, să le înțelegi trăirile și să le respecți.

Am văzut deseori filmulețe, în care oamenii se descălțau și-și dădeau pantofii altor oameni care umblau desculți pe străzi. Nu m-am gândit că voi avea ocazia să văd acest lucru real, în orașul meu. Acum câteva zile, în zona semafoarelor de la Selgros, un bărbat a oprit mașina, s-a descălțat și a dat pantofii unui om al străzii. A făcut asta fără să clipească, fără să aștepte să fie filmat, fotografiat sau lăudat. A făcut pentru că așa a simțit, pentru că era OM. A văzut pe marginea drumului, un alt om, slab, amarăt, desculț, pășind cu picioarele goale pe asfaltul rece și a decis să facă acest gest spontan, nu pentru lume, ci pentru el. M-a impresionat până la lacrimi gestul, pentru că era cât se poate de real, neregizat, uman. Câți suntem înstare să ne descălțăm pentru un alt om? Puțini, extrem de puțini, din păcate. Majoritatea ne urâm și ne ,,mâncăm” între noi. Facem asta dintr-un orgoliu nemăsurat, din egoism sau din fățărnicie. Facem asta pentru că ne-am îndepărtat de tot ceea ce am primit la naștere, de lumină. Trăim de multe ori în întuneric și de aceea vedem ,,dușmani” la fiecare colț de stradă. Nu mai știm să fim empatici cu cei din jur.

Ca să fii  OM trebuie să știi să-i  vorbești și ministrului, dar și bătrânului cu patru clase primare, care poate are nevoie de o vorbă bună. Asta am învățat de la părinții mei și asta mă străduiesc să fac. Cu toate că, de-a lungul timpului m-am lovit și de oameni dar și de neoameni. Am învățat, pe pielea mea, din păcate, că cei mai răi pe lumea asta sunt cei care vor să  pară buni și nu sunt. Când tot ceea ce fac, o fac de fațada, de ochii lumii . Și dacă, de multe ori, nu mai poți avea încredere în oameni sau în gesturile lor,  atunci când vezi o astfel de faptă, ca cea arădeanului care s-a descălțat pentru un necunoscut, simți nevoia ca povestea lui să o faci publică, pentru că oameni ca el sunt extrem de rari.

Nu spune nimeni că viața e ușoară, dar când întâlnești astfel de OAMENI îți dai seama că viața merită trăită….încă mai merita.

Să încercăm măcar odată să fim umani, să ne pese și ceea ce este cel mai importat, dacă nu putem să facem un bine, măcar să nu facem rău.

Recomandările redacției