Cine își mai amintește cazul ursului Arthur, petrecut în urmă cu mai bine de un an de zile? Avem alte probleme și subiecte de dezbătut acum, cu mult mai importante și poate chiar vitale, cum ar fi războiul care nu se știe încă ce proporții mai poate căpăta, dar nu putem uita isteria națională care ne-a cuprins anul trecut în legătură cu uciderea ursului, denumit ulterior Arthur.
Direcția Națională Anticorupție a demarat o anchetă penală în cazul ursului ucis. Mai mult, cazul ursului, care ar fi fost împușcat de un prinț austriac în județul Covasna, a intrat și în atenția Comisiei Europene. Comisarul european pentru mediu a spus: „Cercetăm detaliile, urmărim cu mare atenție”.
Ce diferență între cele două luări de poziție! Noi, românii, l-am și etichetat pe bietul urs ca fiind cel mai mare din Europa. L-am pus imediat la zid pe Prințul Emanuel de Liechtenstein, autorul acelei vânători. Ba mai mult, unii republicani s-au și apucat să scoată din mâneci tot felul de „dovezi“ îndreptate împotriva capetelor încoronate. Câtă „cruzime“ , cât „sânge rece“, „aroganță“, „lașitate“, „bogăție“ dobândită pe spatele „sclavilor de români“, toate, și multe altele, puse pe seama prinților. Reportera de la Pro TV, care ar fi „deslușit“ marele mister, în urma unor „investigații laborioase și periculoase“, devenise peste noapte eroul fiecărui român. S-a opus represiunii occidentale, a avut „curajul, sacrificiul și ambiția“ de a se lupta cu oamenii bogați ai planetei, care ne-au subjugat de mii de ani și din cauza cărora suntem acolo unde suntem.
Era o eroină.
Ursul, ce să mai zicem… Victima unui adevărat măcel, a unei barbarii. Vânat până în vârful muntelui, unde bietul urs nu a mai avut nicio scăpare din ghearele prințului austriac, coborât din castelul său să ne omoare valorile naționale. Și tot așa, isteria căpătase cote nebănuite, iar românii toți erau în delir.
În timp ce reacția unui comisar european a fost una rațională: „vom cerceta cu mare atenție“. Și atât. Punct. Ne frângea tot elanul, ne îneca tot delirul. L-am urât și pe ăsta pentru lipsa de empatie, pentru răceala și lipsa de sensibilitate în fața unui urs mort, ucis mișelește de niște barbari cu sânge albastru.
Culmea este că până la urmă s-a demonstrat, cu acte, cu documente, cu toate dovezile posibile, că prințul a avut dreptate și nu ne-a furat nimeni ursul. Apropo, Arthur s-a dovedit ulterior că nu era nici pe departe cel mai frumos urs din pădurile României. Mai sunt alții, mult mai frumoși, pe care îi găsim prin livezile și curțile oamenilor sau auzim de ei, tot pe la știri, cum omoară niște oameni sau chiar copii neajutorați. Și, culmea, nu sunt alții de vină pentru incapacitatea noatră de a-i hrăni și de a-i ține departe de comunitățile umane. Situația este scăpată de sub control, chiar de către autoritățile române.
Ne-am arătat din nou pornirile, slăbiciunile și lipsa de viziune. Ne-am demonstrat incapacitatea de a privi lucrurile din afară, cu obiectivitate, fără patimă. Pentru că atunci când isteria și-a stins focul, se pare că lucrurile nu au stat chiar așa. Prințul nu a venit în România să ne omoare cea mai de preț comoară, demonstrându-se nu doar că Arthur nu era cel mai mare urs din Europa, ba chiar țara noastră deținând exemplare mult mai mari, pe care de altfel le întâlnim pe potecile sau prin curțile noastre. Mulți dintre acești urși chiar au ucis oameni și chiar români. De fapt, numai români. Mai mult, numărul urșilor s-a triplat față de perioada ceaușistă, ajungând undeva la 12.000. Este adevărat că numărul exact al urșilor este imposibil de aflat, însă un lucru e cert: sunt mult prea mulți și mult prea în mijlocul nostru.
Așadar, prințul străin nu a venit în România să ne jefuiască, să profite de sărăcia noastră, ba din contră. Banii pe care îi va obține, dacă va fi cazul, din procesul intentat pentru defăimarea sa, se vor duce la familiile care au avut oameni morți din cauza atacurilor de urși. Adică tot la români.
