Artiştii Filarmonicii fac performanţe în Europa deşi acasă au fost dispreţuiţi în ultimul hal

Turneul leneşilor filarmonicii
Scăpată ca prin urechile acului de la o desfiinţare care i se clocea şi care era cât pe ce să i se şi întâmple (doar era cerută ho­lenderian chiar de cel manager Văcean uns s-o conducă pe culmi, nu s-o prăbuşească-n mocirle), Filarmonica Aradului s-a-ntors de curând dintr-un scurt dar fructuos turneu în Italia. Dispreţuiţi din plin la ei acasă de un primar care calcă pe la concerte doar dacă are el ocazia de-a gargarisi câte ceva legat de orice i-ar aduce-un votişor, dar niciodată despre cultură ca fenomen şi ca fapt de artă, şi de un manager a cărui ţintă a fost doar căpătuiala – umplerea siviului cu o funcţie şi a buzu­narelor cu firfirei plăcut sunători (v-amintiţi ce scria el în contestaţia aceea celebră – că dacă-l dau afară rămâne sărac şi pe drumuri, că are împrumut la bancă, că vine iarna şi-s facturile mari…?), acuzaţi pe faţă că-s nişte leneşi, adică, în traducere liberă, nişte putori (nu vor să studieze indivi­dual în grup, nu vor să muncească mai mult pe-aceiaşi bani, trag chiu­lul de la Filarmonică să predea ore la liceul de muzică, fug din re­petiţii la toaletă – şi venea el, ma­nagerul-jandarm, şi le fotografia scaunele goale), iată că artiştii Filarmonicii arădene fac performanţă pe la casele altora şi fac Aradul cunoscut în lume cu mult mai multă eficienţă decât o fac primarul la nu ştiu ce dejunuri cu-nchinare pe malurile Potomacului sau managerul frenetic ascultând de unul singur, într-o sală cât un hangar aero, cântăreţi de pe Ta­misa de care găseşti o droaie şi pe malurile Mureşului – însă e drept că fără călătorie cu avionul şi diurna aferentă.
Ce nu se poate cu manager, se poate cu interimar
Ce-i totuşi cu turneul ăsta ivit imediat după lepădarea de Văc­ean? Nu-i mare lucru: Văcean fiind demis prin notă la evaluare (3,33, alterată prin contestaţie la 3,83, deci în urcare, deci diez juma’ de punct), directorul interimar Doru Orban a acceptat fără să clipească invitaţia de a cânta la cea de-a XIII-a ediţie a Alba Music Festival, organizat la Castiglione Falleto. Deosebit, anterior, sub înţeleapta cârmuire lepădată la lada aceea a istoriei, fusese anulat un turneu în Italia pe motive blagoslovite des­pre care am mai scris: să nu cumva să plece Varyas (dujmanu’ sindical), da’ să plece negreşit corista aceea…, drept pentru care Varyas a fost înlocuit cu o zi înainte de plecare cu partenerul său de partidă care iniţial nu voise să plece dar se răzgândise-ntre timp, dirijorul corului a refuzat s-o coopteze pe corista care nici ea nu voise ini­ţial să plece, dar ţinea managerul morţiş să se ducă, aşa că turneul s-a anulat din dumnezeiască po­runcă doftorală, Aradul făcându-se astfel foarte cunoscut în lume.
În turneul pe care Doru Orban nu l-a refuzat, colegii lui şi el însuşi – este totuşi violist al orchestrei, nu un necunoscător într-ale unui an­samblu precum un manager cu ifose de geniu dar fără har şi fără să fi trecut vreodată printr-o orchestră adevărată, au cântat muzici scrise de Debussy, Griffes, Gershwin, Rossini, Ceaikovski, Dvorak, Fauré, Gompper, Stravinski, Haendel şi Vivaldi (precum scrie-n program) – şi-au cântat atât de bine încât „… organizatorii ne-au comunicat că la ediţiile viitoare ale festivalului orchestra Filarmonicii de Stat Arad este invitată permanent” (Doru Orban, violist al orchestrei Filarmonicii şi director interimar al instituţiei, dar nu ma­nager şi nu doctor!).

Valorile de-acasă şi valorile preţuite de alţii
Martor şi probă a valorii căreia şi primarul Aradului, şi managerul doctor i-au dat cu şutul şi cu flit fără remuşcări este scrisoarea trimisă Filarmonicii de organizatorii festivalului din Italia, scrisoare semnată de Giuseppe Nova, directorul artistic al manifestării (foto 3). În manageriatul icnit al demisului, primirea unei astfel de scrisori era de neconceput, singurele succese acceptate fiind cele care-l aveau drept cap şi începătură pe manager compozitor dr. Alin Vă­cean – cel fără de care nimic nu se putea, întrucât el era cel mai principal, de parcă la o mică încruntare a sa din sprânceană ar fi cântat pupitrele singure, fără instrumentişti, ba chiar şi fără instrumente (vă amintiţi ordinea importanţei oamenilor în Filarmonică în vizi­unea managerului: 1: managerul; 2: piarista; 3: furierul; 4: fochistul; 5: portarul; 6: tulmb…, ăăă…, sa­caua; artiştii nici nu existau, ei erau leneşii, putorile, lebedele plângăcioase, sindicaliştii guralivi, cei care-i încurcau planurile întemeierii unei instituţii pe proiecte. Cum ar funcţiona o asemenea instituţie pricepem şi noi, ăştia doctori mai puţin spre deloc, întrucât avem suficientă imaginaţie şi destule informaţii, şi trăim şi noi tot în România asta, nu în aceea pe care tare mult ne-o mai dorim şi la care nu mai ajungem în veci…
Lăcrămaţie agramată la căpătâiul unui eşec
Pe când orchestra Filarmonicii pe care managerul trepidant o conducea cu succes spre desfiinţare făcea cunoscut Aradul prin „cizmă” după ce n-o mai conducea deloc, fostul manager se lamenta doctoral pe pagina-i de Facebook, la fel de agramat precum întotdeauna (luaţi textul şi daţi-l la co­rectat unui profesor de limba ro­mână începător, şi nu va lua nota 5!), că vai, ce trist, Timişoara are un festival de jazz iar Aradul nu mai are festivalul acela de muzică americană şi jazz pe care el însuşi l-a născocit şi că ai, ai ai…, ce dezamăgit e el în spiritul său civic: cum să ai pretenţii europene dacă n-ai în oraş un festival de jazz? (vezi foto 4). În fapt, cam asta-i sin- gura izbândă artistică a lui Văcean în fruntea Filarmonicii Arad: co­borârea orchestrei simfonice la nivelul unui big band. Comparativ, este ca şi cum ai transforma o echipă de futbol adevărat într-o trupă de miuţă pe tăpşan. Să ne-nţelegem: e acelaşi teren, se joacă cu aceeaşi minge, regulile sunt aceleaşi, dar diferenţa de valoare este cam ca aceea dintre Ducipal şi Rosinanta – iar Filarmonica Aradului arăta sub manageriatul lui Văcean ca Rosinanta imaginată de celebrul iber sub şezutul celebrului don.
Când nu mai eşti manager ci director general
Ceva mai mult decât atât: deşi dat afară din scaunul de la Filarmonică, deşi de pe siteul Filarmonicii i s-au radiat şi numele, şi titlurile, pe propria-i pagină de Facebook scrie mare şi lat, cu propria-i mânuţă, că-i director general la Filarmonica de Stat Arad (nu manager, dom’le, ci director gene­ral!). Se-aude, Filarmonica? Feisbuku-i spaţiu public (a stabilit asta justiţia, nu eu), iar însuşirea pe nedrept de titluri şi de funcţii se sancţionează penal! Se-aude? Dacă se-aude, atunci la treabă!
Aşadar Filarmonica Aradului trăieşte în ciuda primarului şi-n ciuda fostului ei manager (aproape casap), ba chiar le face-n ciudă celor doi şi le dovedeşte că ei, artiştii huliţi şi vânaţi şi dispreţuiţi (de ei, nu de noi!), fac cinste urbei şi-o fac cunoscută pe orice meridian al planetei ar merge, din Mauriţiu până-n Bali sau Timişoriţiu, ei fiind ambasadori infinit mai valoroşi decât politicienii pârliţi şi managerii smuciţi care ne fac de ruşine pe noi şi fac de ruşine şi Aradul, şi România.
Cinste şi glorie lor (sper că se-nţelege şi cui, că n-ar fi de mirare să se laude că i-am glorificat pe ei, când până şi a-i dispreţui înseam­nă prea multă cinstire prin băgare în seamă).