Îmi aduc aminte că în copilărie, pe la patru-cinci ani, îmi plăcea la nebunie un cântec popular, cântec pe care-l executam toată ziua cu multă graţie. Nu mai ştiu din el decât două versuri: Mărioară de la munte ilai la, ilai la/Nu-ţi lăsa părul pă frunte, ilai la, ilai la. Chestia cu părul pe frunte al Mărioarei nu mă interesa; probabil nu era estetic. Nu mai ţin minte nici urmarea cântecului, aşa că nici până în prezent nu ştiu dacă Mărioara şi-a tuns până la urmă părul sau şi-i i-a lăsat să-i cadă pe frunte. De altfel, la acea vârstă nu mă prea interesau fetele. Cam ca acum, la senectute, căci am rămas acelaşi, nu m-am schimbat, am revenit la apucăturile sănătoase din copilărie: nu mă mai interesează gagicele deloc. Dar, ceea ce mi-a plăcut cu adevărat la acel cântec au fost cuvintele ilai la, ilai la. Tot timpul interpretam cu mult suflet cele două versuri, apăsând mai vârtos pe silabele i-lai-la, i-lai-la. Fiind mai pragmatic, nu mi-am pus niciodată probleme existenţiale, nu am fost niciodată curios să aflu ce-o fi însemnând ilai la, ilai la. Mie îmi plăceau cum sună şi gata!
Odată ce-am înaintat în vârstă am constatat că-mi place muzica la nebunie, dar am probleme cu urechea. Aşa mi-a spus domnul învăţător: mă, tu ai probleme cu urechea! De m-am dus la doctor, care în afară de o inofensivă otită n-a găsit nimic grav. Dar, chestia cu urechea mi-a adus şi beneficii, de care m-am bucurat cu mult mai târziu. Dus cu forţa şi cu grămada la corul şcolii, am fost fericit să cânt cu ceilalţi copii. Apoi, cu o lună înainte de spectacol profesorul de muzică a constatat că n-am voce. Am fost bucuros, nu mai trebuia să vin la repetiţii. Degeaba! Profesorul de muzică mi-a spus: Mă, stai aici în cor dar să nu-ţi aud gura. Dacă pleci corul va fi prea mic. Se transformă în grup vocal şi eu am raportat că dirijez cor (de fapt alături de mine mai erau implicaţi vreo zece afoni, care aveau şi ei probleme cu urechile, dar fără otite). Tu numai mimezi, mă, numai dai din gură că ştii versurile cântecelor, dar să nu iasă un sunet din tine! Am fost pe scenă la spectacol, corul s-a prezentat admirabil. Am fost felicitat chiar şi eu. Târziu, am aflat că ceea ce am făcut eu era o premieră naţională. Deşi pe atunci nu apăruse televiziunea, eu am fost printre primii din România care am făcut play-back. Fără să ştiu şi, mai ales, fără să vreau!
În prezent nu mai cânt. Stau ore întregi singur în interioru-mi analitic şi mă gândesc cât suflet pun noii cântăreţi de „muzică populară“ pentru a-şi exterioriza trăirile prin artă. Mi-e mai mare dragul când văd feţele măslinii, figurile asiatice, parcă luate din filmul Mama India, sau din alea cu Raj Kapoor. Mi-s dragi figurile măslinii pentru că eu nu-s rasist ca alţii. Mie îmi plac toţi ăia de pe unde sunt, din toată ţara: De la Craiova, De la Caransebeş, De la Cuvejdia, De la Oradea toţi ăştia Minune cu Salam cu tot, cu Vijelie şi toţi aceşti minunaţi şi elevaţi cântăreţi adulaţi de cei ca ei, cetăţeni care iubesc banii şi-şi urăsc duşmanii. Bine că nu-i invers!
Totuşi, melancolic şi blazat, atunci când sunt singur în scurtele nopţi de vară, nu mă pot abţine să nu fredonez fără nici un motiv, un vechi cântec din Deltă, acolo unde Terente, Regele Bălţilor viola şi ucidea femei: Bălălău de la Galaţi/ Face copii cocoşaţi.
Păcat, mare păcat că în viaţa mea am avut urechea indispusă să perceapă corect sunetele bine orânduite pe portativ!
