Prin presa autohtonă, ca şi prin „soţietate” dealtfel, răzbat de cîteva zile jubilaţiile provocate de victoria „la scor”, ca să nu spun „zdrobitoare”, a bisericii contra şcolii: o majoritate confortabilă de elevi vor fi prezenţi la orele de religie deoarece părinţii lor au depus cererile de rigoare. Pe uliţele oraşului văd oameni radioşi, cu piepturile umflate cît turlele de catedrale de mîndria victoriei.
În idee, nimeni nu mai avea trebuinţă de-o probă-n plus că românii constituie cel mai bigot popor al bătrînului continent – dar s-a servit şi proba asta-n plus. Ni s-a dus buhul că sîntem un neam de habotnici, dar nimănui nu-i pasă. Pe nimeni nu-l doare că una şi-aceeaşi persoană vorbeşte copiilor la orele de ştiinţă de milioanele de ani ale erelor geologice terestre, apoi îi îndeamnă şi-i îndrumă spre ora de religie în care li se spune că planeta are şase mii de ani şi ceva.
Sîntem cel mai nenorocit popor din Uniunea Europeană, avem cel mai mare număr de muritori de foame, cel mai mare număr de cerşetori, cel mai mare număr de hoţi prin guverne şi parlamente şi o natalitate care va desfiinţa neamul într-un secol-un secol şi jumătate. Nemainăs­cîndu-se copii, nu se mai construiesc şcoli, ba chiar se închid şi se dărîmă – că n-are cine să-nveţe-n ele. Ridicăm însă biserici într-un ritm care-l sperie şi pe Cel de Sus; cine-o să se-nchine-n ele dacă dispărem încet-încet?
Motivele pentru care sînt împotriva intrării religiei în şcoală sînt simplu de-nţeles: şcoala a fost dintotdeauna capul şi-ncepătura cunoaşterii – şi aşa trebuie să rămînă-n vecii vecilor, religia este capătul tuturor credinţelor – şi-aşa va fi pînă s-o-ncheia istoria; şcoala nu operează cu credinţe, deci n-are nimic în comun cu religia, nici religia nu operează cu vreun rudiment de cunoaştere, deci n-are nimic în comun cu şcoala. „Religie” şi „şcoală” sînt două concepte care se resping precum polii opuşi ai magneţilor, însă credinţe oarbe le vor îngemănate, ba chiar ames­tecate, în aşa fel încît rezultatul final să fie apariţia unor indivizi cocoşaţi sub dogme, docili, servili, cu o singură opinie-n cap: opinia bisericii.
Nu-s eu cel dintîi împotrivitor la fenomen, şi n-oi fi nici cel din urmă. În biata-ne ţară au fost alţii, mult mai mari, giganţi de-a dreptul, care-au spus „nu” religiei în şcoală. Unii dintre ei s-au numit Vasile Conta (fiu de preot ortodox, filosof de calibru european, ministru al Instrucţiunii Publice – şi s-a opus intrării altarelor în şcoli chiar cînd era ministru), ori Victor Babeş (bănăţean născut la Viena, savant de talie mondială); amîndoi ştiau ce spun şi ce susţin, amîndoi au fost religioşi cu măsură, amîndoi vedeau lipsa de măsură în pătrunderea bisericii în şcoli, în înlocuirea catedrei cu altarul, în crearea unui conflict artificial între etică şi morală.
De multă vreme, în România învinge-n fiece zi credinţa multora c-ar şti cîte ceva deşi nu ştiu mai mult decît ştiu eu. Diferenţa între mine şi ei este totuşi imensă: eu recunosc cu smerenie că „nu ştiu”, ei se bat cu cărămida-n piept şi strigă „noi ştim!”. Aşa ne-ndreptăm cu-ndîrjire spre noul Ev Mediu care stă să răsară. Deja-i simt aromele-mprăştiate de cădelniţele îndesate bine cu pucioasă.

Recomandările redacției