Interiorul Bisericii Ortodoxe din Sâmbăteni

Interiorul Bisericii Ortodoxe din Sâmbăteni

Un deosebit material descrie în imagini artistice imaginea Bisericii Ortodoxe din Sâmbăteni, fiind semnat de Mirel Serban. Reproducem în, limita spațiului disponibil, cele mai semnificative porțiuni ale acestei scrieri.

Parte a unei metafore…

Este „zidită” acolo undeva pe la mijlocul satului printre copaci şi verdeaţă, peisaj ce aminteşte idilic de Rai. Înconjurată de o lumină cerească, parcă pogorâtă din înaltul adânc al cerului, te îmbie să-i păşeşti pragul, primindu-te în verile încinse de soarele dogoritor, în răcoarea adunată din nopţile în care mireasma se dăruieşte vântului.

În zorii zilei când soarele mijeşte primele raze ale dimineţii, lumina sidefie mângîie biserica, învăluind-o într-o aură divină dătătoare de har şi binecuvântare. Atunci la ceas de blândă dimineaţă, din înaltul turlei ce pare înfiptă în adâncul cerului, într-o fâlfâire domoală de aripi, coboară îngeri albi întrupaţi în porumbei, parcă în aşteptarea hranei divine sau a câtorva grăunţe aruncate în semn de belşug la ieşirea mirilor din biserică. Dar până la amiază, la ceas de înălţătoare smerenie al Sfintelor Taine, când se va odihni pe turla bisericii, soarele urcă pe cer trepte de lumină, arătându-şi măreţia de stăpân al planetei.(…) Se opreşte o clipă şi înainte de a închide ochii, aruncă o ultimă privire scânteietoare în altarul bisericii prin uşa larg deschisă spre apus. Întotdeauna la asfinţit soarele intră în biserică, sărută icoanele şi cu adâncă închinăciune îşi face rugăciunea de noapte bună. Îşi trimite razele pănă în altar unde parca şi Isus răstignit pe cruce ridică fruntea însângerată pentru a primi binecuvântarea lui. Acolo, în imensitatea liniştii şi îmbrăţişarea luminii cu întunericul răcoros al bisericii, icoanele prind viaţă, chipurile sfinţilor zâmbesc cald în scânteierea ultimilelor raze de soare, iar pacea interioară te face să zăboveşti îndelung în mâinile Lui.(…) Treptat, întunericul catifelat al nopţii înstelate, se aşterne ca o imensă pată nedefinită, aducătoare de linişte şi pace. Totul în jur este cuprins de o tainică visare, nu se mai văd decât flăcările lumânărilor topindu-se pe rând, ce ard întru veşnicie, dând cale sufletelor în căutarea luminii.(…) Iar când depărtarea poate fi aproape şi imesitatea Cerului devine propriul unives, poţi fi asemeni unei biserici, în care D-zeu poate fi primit cu pioşenie şi credinţă sau alungat spre pustiuri şi deşertăciune.(…) La asfinţitul existenţei noastre efemere, soarele intră pentru ultima dată în altarul inimii nostre, apoi îşi ia rămas bun sărutând icoanele, luând cu el sufletul spre veşnicie.

Recomandările redacției