de Arhim. Teofan Mada

Bucuria adusă de sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos îşi are astăzi împlinirea în sărbătoarea Botezului Său. Relatarea biblică a evenimentului Botezului lui Iisus arată calea de deşertare şi de smerenie pe care Fiul lui Dumnezeu a ales-o în mod liber pentru a împlinii planul de mântuire al Tatălui faţă de oameni, pentru a fi ascultător faţă de voinţa Sa sfântă de iubire faţă de om întru toate, până la jertfa pe Cruce. După o copilărie de taină şi rugăciune, devenind adult de acum, Iisus începe activitatea Sa publică de propovăduire a Evangheliei, mergând la râul Iordan pentru a primi de la Proorocul Ioan un Botez de pocăinţă şi de convertire. Se întâmplă un fapt care în ochii noştri ar putea să apară paradoxal. Iisus are nevoie de pocăinţă şi de convertire? De­sigur că nu. Şi totuşi, chiar Cel Care este fără păcat se pune între păcătoşi pentru a fi botezat, pentru a îndeplini acest gest de pocăinţă. Sfântul lui Dumnezeu se uneşte cu cei care recunosc că au nevoie de pocăință, de iertare şi cer de la Dumnezeu darul schimbării şi înnoirii spirituale, adică harul de a se întoarce la Dumnezeu cu toată inima, pentru a fi desăvârşit ai Lui. Iisus vrea să fie de partea păcătoşilor, făcându-Se solidar cu ei şi cu condiţia lor, exprimând prin aceasta apropierea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, care suntem noi toţi.
Iisus Domnul se arată solidar cu noi, cu nevoinţa noastră personală de a ne pocăii, de a părăsi egoismele noastre chinuitoare, de a ne dezlipi de păcatele noastre înjositoare, pentru a ne spune că dacă îl acceptăm în viaţa noastră El este capabil să ne ridice din nou şi să ne înalţe la frumuseţea lui Dumnezeu Tatăl. Şi această solidaritate ontologică a lui Iisus Hristos nu este una declarativă, nu este pur şi simplu un exerciţiu al intenţiei, al minţii şi al voinţei. Iisus Domnul s-a cufundat realmente în condiţia noastră umană, a trăit-o până la capăt, în afară de păcat, şi este în măsură să-i înţeleagă slăbiciunea, inconsecvenţa şi fragilitatea. Pentru aceas­ta Iisus Hristos manifestă iubire jertfitoare, alege să pătimească cu oamenii, să se facă pe­nitent împreună cu noi. Aceas­ta este lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu pe care Iisus Hristos, Domnul nostru vrea s-o împlinească: misiunea dumnezeiască de a-l trata pe cel care este rănit şi de a-l vindeca pe cel care este bolnav, de a lua asupra Sa păcatul lumii.
Deci Iisus nu avea nevoie să fie botezat, însă Părinții Bisericii ne spun că Domnul nostru Iisus Hristos, cu trupul Său, cu dumnezeirea Sa, cu botezul Său a binecuvântat toate apele, pentru ca apele să aibă puterea de a da Botezul și de a fi mijloc de binecuvântare al omului. Și după aceea, înainte de a se înălța la cer, Iisus Hristos ne-a spus să mergem în toată lumea pentru a boteza. Și din acea zi până în ziua de astăzi, faptul botezului a fost un lanț neîntrerupt: se botezau copiii, și copiii și apoi copiii, și iarăși copiii… Și astăzi acest lanț mântuitor continuă.
Acești copii sunt o verigă dintr-un lanț al Tainei Botezului în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu face să crească credința în Biserică. Și datorită credinței noi suntem născuți din Dumnezeu. Este ceea ce se întâmplă la Botez. Să-l ascultăm pe Apostolul Ioan: „Oricine crede că Iisus este Hristos este născut din Dumnezeu” (1Ioan 5,1). În această credință sunt botezați copiii noștri. Astăzi, este credința voastră, dragi părinți, nași și nașe. Este credința Bisericii, în care acești micuți primesc Botezul. Însă mâine, cu harul lui Dumnezeu, va fi credința lor, „da”-ul lor personal spus Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne dăruiește iubirea Tatălui.
Spuneam: este credința Bisericii. Acest lucru este foarte important pentru noi. Botezul ne inserează în Trupul Bisericii, în poporul sfânt al lui Dumnezeu. Și în acest Trup, în acest popor aflat în pelerinajul mântuirii pe pământ, credința este transmisă din generație în generație: este credința Bisericii. Este credința Fecioarei Mariei, Maica noastră, credința dreptului Iosif, a sfântului  apostol Petru, a sfântului apostol Andrei, a sfântului apostol Ioan, credința apostolilor și martirilor, credința sfântului apos­tol Pavel, care a ajuns până la noi, prin Botez: un lanț de transmitere a credinței în istorie prin Biserică. Este foarte frumos acest lucru! Este o trecere din mână în mână a candelei credinței: exprimentăm acest lucru de 2 mii de ani prin gestul aprinderii lumânărilor de la marea lumânare pascală. Lumânarea din noaptea Paștilor îl reprezintă pe Hristos înviat, viu în mijlocul nostru. Voi, familii, primiți și luați de la Hristos cel înviat lumina credinței pascale care trebuie transmisă copiilor voștri. Această lumină o luați în Biserică, în Trupul lui Hristos, în poporul lui Dumnezeu care merge în orice timp și în orice loc. Învățați-i pe copii voștri că nu putem fi creștini în afara Bisericii, nu putem să-L urmăm și să ne asemănăm cu Iisus Hristos fără Biserică, pentru că Biserica este mamă și ne face să creștem în iubirea față de Iisus Hristos.
Voi, părinți, aveți copilul sau copila care trebuie botezați, dar peste câțiva ani ei vor fi cei care vor avea un copii care trebuie botezați sau nepoței… Astfel este în istoria Bisericii lanțul credinței! Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că voi sunteți cei care transmiteți credința, transmițătorii, voi aveți datoria de a transmite acestor copii credința. Este cea mai frumoasă moștenire pe care voi le-o veți lăsa: credința! Numai aceasta. De Bobotează sau de Teofania Domnului, să duceți acasă acest gând sfânt. Noi suntem și trebuie să fim transmițători ai credinței. Gândiți-vă la această misiune, gândiți-vă mereu cum să transmiteți copiilor credința. În fața veșniciei lui Dumnezeu, transmiterea credinței este un dar și comoară unice, sfinte pe pământ, care vor rămâne cu noi, dar și după noi.

Recomandările redacției