Derby, o ultimă coregrafie, multe lacrimi și o solidaritate cum nu s-a mai văzut între Arad și Timișoara. În cinci zile, fenomenul ultras a oferit un exemplu rar întâlnit de umanitate și atașament extrem față de omul de lângă tine, din peluză, cu care împărtășești aceeași pasiune. E exemplul pur al legăturilor interumane pe care le clădești într-o perioadă scurtă de timp, arzând în fiecare minut, în fiecare secundă pentru un crez dus până la sacrificiu alături de frații prin alianța inimilor.
Soarta a vrut ca UTA să fie lovită de pierderea celor doi dintre copiii galeriei chiar
înaintea derby-ului Vestului. De altfel, mașina morții condusă de unul dintre Bogdanii plecați prea devreme în „tifoseria” îngerilor se întorcea de la ultima repetiție și retușurile pentru coregrafia celui mai important meci al anului. Faptul că mesajele, culorile și gândurile suporterilor s-au prăpădit odată cu saltul de pe podul Micălaca a fost semnul clar că „ultrașii” arădeni nu au ce căuta pe „Dan Păltinișanu” de această dată.
Și asta s-a și întâmplat, cu excepția a 15 minute intense, în care au afișat bannerele durerii: „Un derby umbrit de dispariţia voastră / Nu o să vă uităm, rămâneţi în inima noastră” și „Să urle liniştea / A mai rămas ecoul / Nu avem glas când îngerii dau tonul”. „Alb-violeții”, dușmani istorici în zeci de confruntări verbale și fizice, au fost și ei impecabili. Au aplaudat, au aprins fumigene negre și mai ales și-au adus omagiul lor prin depunerea unei jerbe și aprinderea lumânărilor în sectorul rezervat „roș-albilor”.
Căci vorba unei replici dintr-un film istoric: „Am fost și suntem dușmani chiar și astăzi, dar până și aceștia își pot arăta respect în momente din acestea”. Iar timișorenii au vărsat o lacrimă și la ultimele drumuri ale lui Bogdan Mihoc și Bogdan Moisi, alături de fani ai Craiovei, Stelei sau Corvinului. Ca să nu mai vorbim de zecile de mesaje expuse pe toate stadioanele din România în weekendul negru al Aradului. O unitate de care întreaga țară are nevoie în an Centenar și în fiecare zi, doar că valorile ultras nu se pot aplica și acolo unde primează interesul, meschinăria politrucilor și politicienilor.
Într-unul dintre ultimele filmulețe cu Bogdan Moisi în galerie, mâna de om, care nu apucase nici 21 de ani pe Pământ, apare strigând cât îl țineau puterile pentru echipa și culorile pe care le-a iubit până și-a dat ultima suflare în blestemata seară de joi, 25 octombrie. Venele i-au inundat gâtul, frații săi trebuiau să-l asculte și să-l urmeze. Doar juca UTA și băieții de pe „dreptunghiul verde” trebuiau să știe exact pentru ce luptă minut de minut, centimetru cu centimetru.
Rus și colegii săi au câștigat derby-ul cu Poli mai mult cu inima, s-au mobilizat exemplar în memoria Bogdanilor. Însă ei, de acolo din Cer, ar dori să-i vadă mereu „lei” pe favoriții lor, dar și o comunitate mai responsabilă față de brandul său numărul unu, lăsat moștenire de baronul Neuman.
Poate și autoritățile locale vor învăța odată și odată că timpul nu are răbdare cu nimeni și trebuie să facă lucrurile când trebuie ele făcute. Stadionul, finanțarea conform noii legislații a echipei și o implicare sinceră în viața semenilor ale căror inimi bat pentru adevăratele valori ale urbei. Fiindcă Bogdanii au fost speciali și au lăsat în urmă mii de frați îndurerați, povestea lor e cunoscută, dar oare câți oameni cu UTA în suflet au pierit și vor mai pieri până când stadionul nou își va deschide porțile pentru un meci cu FCSB, Dinamo sau Craiova?

Recomandările redacției