Nu ştiu din care pricini (adică ştiu, dar nu spun!), furarea ţevilor de cupru din instalaţia de oxigen a Spitalului Judeţean Arad nu mă miră. De revoltat mă revoltă la culme din toate punctele de vedere şi în aceeaşi măsură-n care m-au revoltat şi mă revoltă hoţiile mult mai mari din întregul sistem de sănătate – de fapt din toate subsistemele gripate care-alcătuiesc sistemul social românesc anchilozat în proporţie de 101%.
Ce mă miră însă la culme este că încă nu s-a furat spitalul cu totul, deşi o explicaţie s-ar găsi: odată furat, salut alocări bugetare, deci adio vacă de muls – că din investiţii proprii nu prea-ţi vine să furi. Acelaşi raţionament este valid în cazul oricărei entităţi a statului: cîtă vreme entitatea e-a statului, este de furat, nene, şi nu cu sacoşa, ci cu procentele cele multe din multe milioane.
La învestirea ca prim-ministru în 1.996, Victor Ciorbea rostea la tribuna parlamentului, cu glasu-i domol de ardelean mereuaş, că „Toţi spun că-n România se fură. Vă spun eu că nu se mai fură; s-a furat tot!”. Nu era nici o-nţelepciune-n spusa moţului cocoţat din moţul sindicatelor în moţul guvernului, ci era doar o perdea de fum menită să le-astupe ochii proştilor. Cei care-aveau totuşi o ţîră de minte ştiau de multă vreme că va fi de furat din greu cîtă vreme ţara va avea buget – ceea ce nu-i nici vreo-nţelepciune strălucită, nici vreo descoperire epocală, ci un adevăr mai crud decît Nuduţa şi mai nud decît Cruduţa. Aşadar s-au furat ţevile de cupru ale instalaţiei de oxigen de la secţia de pediatrie a Spitalului Judeţean şi lumea a luat foc – mai ales că la mijloc, adică la capătul ţevilor, era vorba despre vieţi de copii. Totuşi, dacă se fura din instalaţia de la reanimare sau de la saloanele de adulţi, fapta era cumva mai puţin gravă? Oare e mai preţioasă viaţa unui sugar decît a unui bătrîn? Dacă e mai preţioasă, cu cît? Şi-n ce valută ori metal preţios? Eu gîndesc că viaţa-i la fel de preţioasă fie că s-a născut acum un ceas, fie că bate suta de ani, fiindcă nu vechimea mă interesează ci fenomenul propriu-zis, adică viaţa. Singurele vieţi pe care nu dau două parale (fiindcă nu valorează nici cît o ceapă degerată), sînt vieţile hoţilor şi-ale tîlharilor – fie că fură ţevi din instalaţii de oxigen ori sarmale din porţiile de hrană ale bolnavilor, fie că-şi trag şpăgi incredibile din investiţii prezente sau viitoare.
Sistemul de sănătate scîrţîie din toate balamalele – dar toate sistemele ţării au articulaţiile anchilozate. România-i doar un stîrv din care se-nfruptă cu lăcomie o şleahtă uriaşă de hămesiţi pe care nimic nu i-ar putea sătura vreodată. Hulpavii prădători au deasupră-le şi de jur împrejur o gardă de care nu se trece şi care le ţine de şase; cînd li se mai văd totuşi bucăţele din mîrşăviile săvîrşite, garda îşi face datoria încă o dată şi-i condamnă la pedepse de te-ar apuca rîsul dacă nu te-ar podidi lacrimile, că doar justiţia de-aia-i justiţie, nu? Aşa s-ajunge ca o mită de 500 de euro să fie pedepsită cu cinşpe ani de puşcărie în zeghe, iar hoţia de milioane şi milioane Microsoft cu doi-trei ani cu suspendare. Tot aşa, pentr-o şpagă odioasă de 20.000 de euro s-au dat două’ş’cinci de ani, iar pentru o trădare cinstită s-au dat patru.
Mai spun o dată, şi-am să repet pînă se va-nţelege (sper): viaţa ticăloşilor nu valorează mai mult decît o măsea stricată. În consecinţă, trezeşte-te popor român! Scoate-ţi afară dinţii cariaţi şi-aruncă-i la gunoi fără milă, ca să-ţi meargă un pic mai bine şi să nu-ţi mai plîngi de milă-n zadar! De n-o vei face, mereu se vor fura ţevile instalaţiei de oxigen care te mai ţine-n viaţă, mereu se vor hoţi hălci procentuale zdravene din investiţii, mereu îţi vor fi sclerozate toate articulaţiile. Ridică-te, popor român, şi scutură-te-odată-apocaliptic spre-a te scăpa şi de cruntele boale, şi de şacalii care de-amar de vreme te sfîşie de viu!
Hai români, că se poate!

Recomandările redacției