Buna creştere a lui Băse

Există o varietate de motive prin care Traian Băsescu să trezească antipatia cuiva. Pe lângă stilul lui, mai degrabă de „băiat de cartier“ decât de preşedinte, primul mare semn de întrebare l-am avut în timpul unei confruntări electorale pe care o avea cu contracandidatul său de atunci, Adrian Năstase. Moderatorul Silviu Brucan a lansat o întrebare prin care dorea să afle ce anume ar alege cei doi candidaţi dintre un meci de fotbal şi o sală de concerte. Deşi răspunsul venit din partea celor doi a fost unul aşteptat, Năstase, mare fan al muzicii lui Wagner, a ales fără nici o ezitare sala de concerte, în timp ce Băsescu a ales ca mod de relaxare stadionul, dezamăgirea a fost una mare. Aş fi vrut totuşi ca un preşedinte de ţară să se simtă mai bine în compania artei decât a mingii.
Un alt motiv care m-a făcut să mă zgârii pe ochi pentru că l-am votat pe Băsescu l-a reprezentat atacul mârşav pe care l-a avut la adresa Regelui Mihai. Chiar şi pentru unul certat cu ideea de monarhie este greu să nu sesizezi rolul pe care ar putea să îl aibă personalitatea Regelui pentru această ţară.
Nu a putut să nu mă enerveze şi promovarea unor nonvalori în funcţii cheie ale statului sau în Parlamentul European. Lista defectelor lui Traian Băsescu ar putea fi una foarte lungă şi, sunt sigur, mult mai grave decât cele pe care le-am menţionat aici.
Ce am admirat însă întotdeauna la Băsescu a fost curajul şi spiritul său de luptă, forţa extraordinară pe care o are. Îmi aduc aminte de un dialog pe care acesta l-a purtat cu Cristian Tudor Popescu, unul dintre cei mai vehemenţi critici ai săi. Dintr-un dialog care se promitea „plin de sânge“ a ieşit un amărât de fiasco, iar leul de Tudor Popescu s-a transformat într-un penibil mieluşel care îl lăuda necontenit pe cel pe care promitea că îl va „va face praf“.
Aceeaşi forţă a demonstrat-o şi ca primar, înconjurat doar de opoziţie, iar înfrângerea pe care i-a administrat-o lui Adrian Năstase a devenit deja celebră. Cel mai bun exemplu pentru mine a fost însă confruntarea directă cu Mircea Geoană, pe care l-a umilit pur şi simplu în ultima dezbatere electorală pe care au avut-o înainte de ultimele alegeri prezidenţiale.
Prezenţa la Arad a preşedintelui, de la sfârşitul săptămânii trecute, avea să ducă la descoperirea, pentru mine, a unei alte calităţi a lui Băsescu la care drept să spun nu mă aşteptam. Prezent la Târgul educaţiei de la Expo, organizatorii s-au gândit să-i ofere preşedintelui o ambianţă plăcută chemând şi corul filarmoncii arădene, care trebuia să interpreteze cel mult două piese, atunci când onoratul invitat trecea prin zona în care era amplasată scena. Chiar înainte de a sosi preşedintele am schimbat două vorbe cu dirijorul corului, care era destul de rezervat. Mi-a mărturisit că se aşteaptă ca preşedintele să treacă pe lângă cor fără nici măcar să îl observe, în genul politicienilor. Rezultatul a fost însă unul care m-a uimit atât pe mine, cât mai ales pe dirijor. Băsescu nu doar că s-a oprit special să asculte cu cea mai mare atenţie şi chiar emoţie cele două piese pregătite de corul filarmonicii, însă a cerut să mai interpreteze încă una. În replică, ansamblul coral a mai interpretat o piesă pentru preşedinte, iar după aceea i-au cântat şi „La mulţi ani!“. Gestul nu a rămas fără rezultat, preşedintele urcând apoi pe scenă şi fotografiindu-se alături de membrii ansamblului, cărora le-a mărturisit că „aţi cântat atât de frumos încât în momentul în care v-am auzit am crezut că este Madrigalul“.
Comportamentul lui Băsescu, în acest caz, consider că ar trebui să reprezintă o lecţie pentru mulţi dintre politicieni. Nu spun că gestul său nu a ascuns interese electorale, însă a demonstrat şi o bună creştere şi educaţie. Cu respect, domnule Preşedinte!