Teatralismul doamnei Maia Morgenstern este proverbial. Și dacă își pune o banală agrafă în păr, totul este dramaturgie: mâinile ridicate cu greutate, cu mișcări ample din poignet, asemenea unei balerine care interpretează sfârșitul tragic al unei lebede, agrafa o înfige în cap de parcă și-ar face harakiri, iar la final este în stare să se aplece pentru aplauze, nu înainte de a-și șterge lacrimile de crocodil de pe față – dovezi ale unei tragedii iminente pe lângă care actrița a trecut totuși cu bine. Acest tragism nu mi-a plăcut niciodată în filmele Maiei Morgenstern, decât poate în piesele de teatru. Rolul vieții – al Sfintei Fecioare Maria – din filmul Patimile lui Hristos, regizat de Mel Gibson, a fost unul într-adevăr de excepție, tocmai pentru că i-a lipsit cabotinismul.

Deunăzi, doamnei Maia i s-a oferit șansa de a-și pune în evidență tragismul. Și, o Doamne, cât a profitat! Un dement, se pare cu viziuni antisemite, a amenințat-o pe Morgenstern că o omoară și, odată cu ea, aruncă și teatrul evreiesc, al cărui director este, în aer. Ce dramă a urmat este lesne de înțeles. Maia Morgenstern a ridicat brațele către cer și a țipat din toți rărunchii: Blasfemie!

Acuma, desigur nu e comod să te amenințe cineva cu moartea, am trecut chiar eu, ca simplu ziarist, prin asta și nu o dată, dar până la înfăptuire mai este cale lungă. În cazul Maiei Morgenstern, ca director al unei instituții publice, astfel de amenințări se pot întâmpla. Nu este un caz singular. Întregul univers nu și-a cantonat energiile pentru a o elimina pe Maia, iar forțele ocultei mondiale sunt probabil preocupate cu altceva. A fost amenințată de un cretin. Care a spus că aruncă și teatrul evreiesc în aer. Bun, idiotul trebuie prins și aruncat puțin la răcoare până îi urcă mințile în cap. Dar tragismul doamnei Morgenstern și odată cu el victimizările unor intelectuali evrei este patetic.

S-a ajuns până acolo încât medii academice cu origini sioniste din România dezbat antisemitismul „înnăscut“ al românilor și îl etichetează pe Mihai Eminescu ca fiind un „barbar care s-a împotrivit modernizării României, generând ură împotriva străinilor și a evreilor, în principal“.

Cu riscul de a fi „un pui de-al lui Eminescu“ și „un nepotrivit secolului XXI“, o spun și eu cu brațele ridicate către Cer: Jos labele, stimați evrei, de pe imaginea lui Eminescu!

După tratatul de la Adrianopol din 1829, numărul evreilor a crescut în Principatele Române. Ei erau, în mare parte, negustori, meşteşugari. Cum primiseră interdicţia de a achiziţiona pământ s-au aşezat în oraşele Moldovei, în primul rând, şi au asigurat nevoia unei burghezii cu relaţii în ţările europene şi experienţă comercială. Creşterea numărului evreilor şi plângerile burgheziei româneşti au declanşat, după 1860, o atitudine antisemită, de sorginte conservatoare în care erau implicaţi parlamentari, scriitori, jurnalişti şi intelectuali români. S-a înmulţit numărul de arendaşi evrei antamaţi de boieri pe moşiile lor pentru a scoate profit. Iar metodele arendaşilor nu erau, de multe ori, ortodoxe, obijduind, spun istoricii, ţăranii.

Eminescu nu era însă xenofob, era doar patriot. De exemplu, profesorul universitar doctor Petru Zugun îşi propune tocmai să demonstreze că Eminescu nu a fost antisemit sau xenofob. Acuzaţia, cunoscută, de xenofobie, adusă uneori, dar repetat, şi acum, lui Mihai Eminescu, pe baza, în special, a poeziei Doină şi a finalului Scrisorii III, precum şi, adesea, a unor citate rupte, ca de obicei, din contextele lor jurnalistice, practică critica aspră obişnuită, a fost contrazisă cu argumente, în general, extratextuale, precum relaţia amical-profesională cu Moses Gaster, important şi cunoscut cărturar român de origine evreiască, ori lauda adusă de marele nostru publicist violonistului Toma Micheru, de asemenea român evreu, în ei Eminescu văzând oameni de valoare, care îşi onorează atât ţara în care s-au născut, cât şi etnia, precizeză în articolul său profesorul Zugun. Totodată, specialistul aduce argumente de ordin lingvistic şi logic prin care susţine faptul că Eminescu nu era deloc xenofob. Nici măcar în articolele sale, aparent îndreptate împotriva evreilor. În ceea ce-i priveşte pe evreii români, în unele articole politice ale lui, Eminescu, departe de a-i respinge, a dat şi soluţia integrării lor în societatea naţională: căsătoria mixtă interconfesională. Ziaristul Eminescu propune, deci, coexistenţă familială şi, implicit, naţională, nu discriminare religioasă, economică, politică etc”.

Cu această ocazie, s-a mai spus că România are o tradiție antisemită. Nimic mai mincinos, mai neadevărat și mai nedrept. Nu doar evreii, ci și țiganii sau ungurii, persoanele de culoare – indiferent de religie – turcii, arabii, tătarii, nu au fost niciodată oropsiți. Om avea noi, ca români, defecte și neajunsuri destule, răutățile, invidiile și frustrările noastre, dar suntem ospitalieri și oameni buni. În special cu străinii și mult prea mult cu minoritățile. Le dăm atât de mult, încât îi uităm pe ai noștri.

 

  • Liviu Alexe spune:

    Reacțiile xenofobe (rare, de altfel) ale românilor de-a lungul timpului au venit ca replică la obrăznicia cu care unele etnii au profitat (și profită!) de bunătatea noastră. Se fac stăpâni la noi în țară și dacă le dăm peste bot, sar în sus că sunt persecutați.

  • mircea spune:

    Domnule , respect !

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției