În anul 1868, Aradul era deja legat de celelalte orașe printr-o amplă rețea de căi ferate. Era secolul XIX, iar utilajele moderne de construcție erau departe de a fi apărute. Cu toate astea, cei 211 kilometri dintre Arad și Alba Iulia erau parcurși în 8 ore și 45 de minute. Un timp îndelungat, adevărat, dar vorbim despre peste 200 de kilometri de șine de cale ferată, construite cu ajutorul lopeților și chingilor rudimentare. Șapte decenii mai târziu, în plină monarhie, timpul s-a redus la 3 ore și 50 minute.

Și mai devreme, la 1864, drumul dintre Arad și Curtici (frontieră), care măsoară 17 kilometri, era străbătut de tren în 32 de minute, iar în 1934 a fost redus la 16 minute. Curticiul se numea atunci Decebal.

Între cele două războaie mondiale, trenurile românești aveau viteze medii de 60-70 km/h, iar cele mai rapide trenuri de la noi erau automotoarele Malaxa care aveau viteză maximă de 120 km/h. Pe multe porțiuni erau trenuri mai rapide decât în prezent, cum ar fi întreaga magistrală București – Timișoara și tronsoane precum Brașov – Sighișoara, Cluj – Oradea, Arad – Deva sau Craiova – Calafat.

Infrastructura de căi ferate nu a fost neglijată nici de către regimul comunist. În anii 70, porțiunile pe care trenurile atingeau 100 km/h au crescut foarte mult, iar media cu care trenurile se deplasau pe șinele din România era de peste 75 km/h. Spre exemplu, cei 148 km dintre Arad și Deva erau parcurși de trenurile internaționale cu 78 km/h, iar între Brașov și Sighișoara media era de 73 km/h. Pe aceste două tronsoane vitezele sunt în prezent de sub 50 km/h fiindcă în primul caz sunt ample lucrări, iar în al doilea caz sunt restricții multe și șantierele abia încep.

În anii 70 nu doar că s-a investit masiv în electrificare, dar au fost modernizate și o serie de linii secundare importante, astfel că trenurile accelerate rulau pe distanțe lungi cu peste 60 km/h, iar personalele și cu peste 45 km/h, clar mai bine decât în prezent. Pe unele linii secundare, lucrările din anii 70 sunt ultimele de amploare pe care acele trasee le-au văzut.

Vitezele erau net superioare și la începutul anilor 1990, pe magistralele către vest (spre Arad, Oradea, Timișoara), față de prezent. De exemplu, de la București la Arad se făceau puțin peste nouă ore via Sighișoara, cu o medie de 68 – 70 km/h. Pe această rută viteza medie este puțin peste 50 km/h în prezent.

Față de 1996, lucrurile s-au deteriorat mult în anii 2000 pe calea ferată, iar mașina personală, dar și microbuzele, au câștigat teren în lupta cu trenul. În aceste condiții, nu este o surpriză că numărul de călătorii a fost în 2008 mult mai mic față de 1996 (la mai puțin de jumătate).

Așadar, șinele de tren au pierdut mult teren în fața șoselelor. Snobismul a cuprins întreaga țară după căderea comunismului, de vină fiind sărăcia în care am fost obligați să trăim. Trenul, la fel cu mersul pe bicicletă, ori cu tramvaiul este considerat un obicei al oamenilor săraci, fără posibilități. Or, noi am ieșit din acea sărăcie în care am fost obligați să stăm jumătate de veac, iar acum ne permitem luxul de a avea mașini. Într-o familie alcătuită din patru persoane, care locuiește într-un apartament de două camere, fiecare membru trebuie să dețină mașină proprie. Iar fiecare distanță, fie ea cât de mică – la cumpărături la colțul străzii, la locul de muncă situat la două stații de tramvai distanță, în vizite la prietenii din oraș – trebuie străbătută cu autovehicolul.

Termenul de „navetă“ cu trenul, trebuie să recunosc că îmi trezește și mie repulsie. Instantaneu îmi vine în minte acea imagine cu mulți muncitori, nespălați, în urma cărora dâra de miros de clisă amestecată cu transpirație, ceapă, usturoi și pălincă te lăsa vreme de câteva secunde inert, la care se adăugau gălăgia, înjurăturile colorate, glumele forțate și neinspirate, nelipsitul joc de cărți, sticla din buzunarele umflate de la pantaloni și de multe ori violența. Imaginea este, desigur, întregită de condițiile mizerabile din vagoane: gunoaiele aruncate peste tot, stratul gros de unsoare care acoperea orice atingeai, mușamaua desprinsă de pe banchete, temperaturile extreme care se inversau cu o iuțeală amețitoare – în contrast cu cea a vitezei de mers a trenului, mirosul de urină de pe holuri, wc-urile care te făceau să îți verși toate mațele pe dos, mocile acre ale controlorilor – un fel de semizei ai șinelor, pentru a-l căror zâmbet șmecheresc, care devenea tot mai larg cu fiecare stație care trecea, erai dispus să le cânți în strună până la lingușire.

Trenul este însă un mijloc de locomoție extrem de apreciat și căutat în țările civilizate. Acolo, însă gălăgia și jocul de cărți al navetiștilor sunt înlocuite cu dialogul în sotto voce sau cu o carte de citit. Navetiștii sunt îmbrăcați cu haine curate, pentru că se pot și spăla, iar glumele nesărate și de prost gust sunt înlocuite de zâmbetul cordial. Cu astfel de comportament, cred că indiferent de condițiile care sunt în tren, călătoria este mult mai plăcută și mai ușoară. Așadar, cred că ceea ce ține de noi, călătorii, nu este prea dificil să o facem. Ne mai rămâne acum doar să așteptăm acei pași esențiali care trebuie făcuți pentru dezvoltarea sau, mai corect spus, redezvoltarea infrastructurii feroviere din țara noastră.

Proiectele de infrastructură feroviară din România înregistrează însă mari întârzieri în implementare. Deşi avem o reţea extinsă de cale ferată – 11.000 de kilometri – una dintre cele mai extinse la nivel european, ea nu a fost din păcate eficient gestionată, nu s-au făcut la timp investiţiile în modernizarea căii ferate, iar termenele asumate nu au fost respectate. Avem un coridor feroviar important, Coridorul IV Pan-European, care leagă Constanţa de frontiera de Vest, din Curtici, din care aproximativ 360 de kilometri au fost modernizaţi pentru viteza de 160 de kilometri pe oră, între Constanţa – Bucureşti şi Câmpina – Predeal, restul tronsoanelor fiind în diferite etape de implementare.

Recomandările redacției