Zilele trecute, trei copii, niciunul mai mare de zece, ani au intrat val -vârtej într-un tramvai. Cum spuneam şi nu exagerăm cei trei au cotropit efectiv tot locul. Puţin mai târziu am înţeles şi motivul. Ei continuau o bătălie care începuse în staţie. Se certau pentru o doză de suc, primită probabil în urma unei colinde. Unul o ţinea strâns în mână, asemenea unui vultur care-şi ţine prada în gheare. Ceilalţi doi au sărit pe el cu pumnii. La început credeam că este o joacă. La  fel credeau şi ceilalţi „locuitori” temporari ai mijlocului de transport. Puţin mai târziu mi-am dat seama că joaca nu era tocmai joacă, iar pumnii erau cât se poate de serioşi. Trist este că nimeni din tramvai nu părea afectat. În sensul de a avea măcar o minimă reacţie. Nu. Picioare, pumni şi pălmi… curgeau în continuare. Însă  și mai frapant a fost tabloul care va urma. Cei trei tot migrau când pe o banchetă, când pe alta. Până la urmă au ajuns în faţa a doi tineri, deja adolescenţi, chiar spre zorii tinereții. Aparent apatici cei doi aveau urechile  înfundate cu căştile unor fire ce duceau la telefoane mobile. Cei doi, pe care nici măcar un tsunami nu părea să-i scoată din aparenta letargie, tresar brusc, de parcă ar fi fost curentaţi. Tresar la vederea „spectacolului” din faţa lor.  Dar nu pentru a interveni în sensul de a stinge bătaia dintre cei trei. Nici pe departe. Ei şi-au scos căştile din urechi, ca să audă mai bine. Şi au început să se amuze şi să se hlizească, ca la un spectacol. Ce mai, râdeau  ca nişte proşti în toată regula. Se distrau copios de parcă în faţa lor s-ar fi derulat o comedie. Când de fapt era o luptă. Lupta pentru o gură de suc din doza mult disputată. Capetele lor  bine îngrijite şi frezate au continuau să râdă tâmp, impersonal, de parcă ar fi privit un joc pe dispozitivele  lor mobile. Numai că acolo era o „felie” de luptă. Care nu era nici pe departe normală. Nici în tramvai şi nici măcar în altă parte. Ce e de-a dreptul strigător la cer este apatia generală. Totuşi cei mai mulţi au o scuză. Măcar nu râdeau. Pe când tinerii se distrau copios de suferinţa care li se derula prin faţa ochilor. Şi nu au intervenit, cum ar fi fost normal. Cineva a încercat să zică ceva, dar era ca o voce a disperării,ca un clinchet de clopoțel, față de zgomotul produs de un tunet. Niciun efect. De fapt aici e marea dramă: declanşarea unei reacţii diametral opuse faţă de cea normală.   Şi care arată destul de clar, un fenomen pe care îl vedem cu toţii, dar pe care ne ferim să-l spunem şi anume acela de percepții cel puțin ciudate. Iar asta se întâmplă pentru că s-a pierdut… busola. Nu doar la noi, ci în întreaga lume se întâmplă această, hai să-i spunem curioasă raportare la lucruri neimportante.Reacționăm la fundițe, cățeluși,rețete de prăjituri  și ce mai vreți dumneavoastră. Dar la lucruri mari, care îți pot schimba viața nu. Alergăm după nimicuri, să se rupă masa de greutatea bucatelor, că tot suntem după Crăciun. Ori, nu despre asta este vorba. Chiar din contră. Măcar să mai reflectăm un pic. Poate …reparăm busola și găsim calea cea bună.

Recomandările redacției