Goana după profituri nebune a început prin anii ʹ70, când americanii au inventat relocarea producției pentru o forță de muncă mult mai ieftină. A fost Mexicul întâi, Brazilia, Argentina, țările Asiei de sud- est. După 1990,  China a luat caimacul și a produs tot. Profiturile creșteau și puterea marilor corporații la fel. Dar un lucru a scăpat. Și China a devenit puternică și a dus la dependență. Pandemia de Covid este o dovadă clară. Lumea și-a dat seama că aproape totul se producea în China: de la măști medicinale, la semiconductori,la telefoane, la cabluri electrice, la alte semifabricate necesare în mai toate industriile. Lumea s-a blocat, dar și economiile. Acum independența  este mai importantă decât profitul. Au învățat asta chiar și americanii. Pentru noi, care am pierdut cam toate trenurile e cam târziu. Dacă era altfel, acum eram acoperiți în aceste vremuri grele și poziția noastră se consolida.China face deja propriul joc, iar arabii strâmbă din nas la cererea de  a crește producția de petrol. Este  și pentru ei un fals confort. Vor o producție limitată pentru a menține un preț mare. Lăcomie. La noi cred că e vorba de ticăloșie brodată și cu multă prostie. În unele cazuri doar prostie. O imagine destul de des văzută este aceea că marii producători își dezvoltă capacități noi, astfel încât să producă tot lanțul necesar pentru prtodusul final. Sau, cel puțin o parte importantă din acesta. Altfel spus își scad profiturile,  dar își sporesc independența. Că până la urmă să stai la mâna furnizorului, care îți poate mări prețurile peste noapte cam tot o diminuare de profit este. Ceea ce de fapt se vede în zilele noastre. Prețurile unor materii prime și materiale au crescut exponențial. Revenind în partea noastră, am stat de vorbă, acum câțiva ani,  cu un fost premier. Unul ce avea „inima zburdalnică“ și pe vremea căruia chiar a fost destul de bine. După acea discuție, mi-am dat seama că binele nu era generat de politica sa, ci de contextual internațional. Așadar, ne povestea cum a vorbit cu premierul portughez de la acea oră,  care- i spunea de bănci proprii, de agricultură, de energie, de producție chimică. De piloni ai economiei naționale.  Și atunci „am căzut pe gânduri“, zicea fostul premier roman.  În mod normal , asta intra în fișa postului, nu trebuia să vină unul de afară să spună ce și cum se face. Nu s-a făcut. Iar acum nu prea le (mai) avem, decât în unul dintre aceste domenii putem spune că suntem pe piață și contăm.La agricultură ne referim. Nu prea mai facem oțel, produse din oțel și alte semifabricate metalice și nemetalice. Portul Constanța  este nerefăcut de decenii. Nu e modernizat și nu e pregătit, pentru o situație ca acum,când portul Odessa e blocat și mărfurile vin aici. N -avem capacitate de depozitare, nici silozuri suficiente. Nici producție de energie electrică la potențialul pe care-l avem. Pământurile „străine“ sunt tot mai multe, industria chimică abia mai respiră, cea de oțeluri și prefabricate la fel, aluminiul s-a  cam dat, cuprul asemenea, industria cimentului a…migrat. Nici fabrici de zahăr, nici de ulei nu prea mai sunt. De altfel, în 2021 a fost un an în care s-a obținut una dintre  cele mai mari producții de floarea soarelui.Dar a plecat la export să facă alții ulei, că noi nu mai avem capacitate de procesare. Adică vinzi ieftin și cumperi scump. Iar uleiul pe rafturile noastre e mai scump  decât în Spania. Așadar ca să contezi, trebuie să stai pe propriile picioare. Să fii independent. Mai ales în aceste vremuri, este un atribut mai valoros decât orice altceva. Ar fi chiar un proiect de țară, care ar coagula energiile. Numai trebuie găsită calea. E târziu, dar încă nu e prea târziu.

Recomandările redacției