După câteva experiențe pe care le-am avut în calitate de coordonator al redacției și pe care nu le-aș dori nimănui, am ajuns ca pentru concursul de angajare într-un ziar să dau… dictare. Așa, ca în clasele primare. Învățătoarea dictează, iar copiii trebuie să scrie ce aud. Ideea de bază este să scrie cât mai corect. Numai că la interviul de angajare într-un ziar se presupune că, după un gimnaziu terminat, un liceu absolvit și o facultate în curs de efectuare sau chiar terminată, știi să scrii. Adică știi atunci când trebuie să pui un i sau mai mulți, când folosești cratima sau când scrii legat niște cuvinte, că la finalul titlului nu se pune punct sau că o propoziție începe cu litere mari, ori că subtantivele proprii sunt întotdeauna cu majusculă etc etc. Ce să mai vorbesc de logica frazei sau de folosirea virgulei! Toate acestea sunt lucruri care, de regulă, se cam știu la încheierea ciclului primar sau, cel mult, pentru cei puțin mai lenți, se așază până la examenul de capacitate de la finalul clasei a VIII-a.

Numai că eu am avut „șansa“ de a întâlni fenomene, studenți la jurnalism în Arad, care nu știau când e cu unul sau cu doi de i, când se folosește cratima, de virgulă ce să mai vorbesc? Nu știau că în titlu nu se pune punct la final. Că denumirile de țări și orașe se scriu cu majusculă, la fel ca orice început de propoziție… Fracturi logice: o studentă pe care am rugat-o să participe la o conferință, s-a întors cu următoarele „capodopere“: „Relațiile româno-chineză (!) se va (!) dezvolta pe mai multe palmiere (!). Trecând peste dezacordurile gramaticale, mult prea multe și ele pentru o singură propoziție scurtă, corect era paliere, un cuvânt dealtfel deloc sofisticat, ci foarte uzual. Dar palmiere îi suna probabil mai bine studentei, aducea a plajă. În grabă, am crezut că e greșeală de neatenție și din cauza asta s-a strecurat un m acolo, dar mi-am adus aminte, cu groază, cu cine am de a face. De ce mi-a fost groază nu am scăpat: mi-a dat asigurări că „palmiere“ e corect și că îmi dovedește cu înregistrarea. Replica a lăsat-o fără cuvinte și pe Corina, redactorul-șef adjunct, vreme de vreo cinci secunde – ceea ce e mult.

La o altă știre de trei rânduri, două greșeli: „un autospecia“ și „s-a a înțeles“. Sau în altă știre mi-e dat să aflu că „remorca frigo a unui TIR care se afla în ea a ars“. Disperat și lăsat fără soluții, am implorat-o să citească. Orice, doar să citească. După câteva săptămâni în care nu s-a petrecut nicio îmbunătățire, am întrebat-o cum stă cu lectura. Mi-a răspuns că nu a avut încă timp pentru a afla cartea perfectă, care să mi se potrivească“. Ce ghinion – asupra noastră! În cele din urmă, fata ne-a părăsit, reproșându-mi că sunt prea „dur“…

Am mai avut de a face și cu experți în creație“. Înainte de a discuta despre asta, îmi aduc aminte de ceea ce spunea maestrul Dem Rădulescu referitor la atitudinea unor studenți de-ai săi, care se visau mult prea repede, și fără motive, adevărați „maeștri ai teatrului“. Maestrul spunea: „Le spune portarul de la intrarea în facultate sau femeia de serviciu cât sunt de buni și, gata, nu îi mai ajungi la nas studentului. Se vede pe fața lui «știința» pe care singur are impresia că o deține. După vreo două păreri din astea „profesioniste» nu îl mai recunoști și nu te mai poți înțelege cu el. Cam asta am pățit-o cu o studentă la Timișoara, dar care se comporta de parcă e cel puțin doctorandă de Harvard. Bazându-mă pe „bagajul“ pe care mă asigura că îl deține și totodată ținând cont și de unele voci, care după ureche, m-au asigurat de „genialitatea“ distinsei eminențe, am spus că o pun pe creație, asta însemnând reportaje, anchete, editoriale, materiale interesante, subiecte inedite etc. Diva și-a dat aprobarea, însă a vrut să se asigure că nu îmi voi călca vreodată înțelegerea și, în consecință, să nu o pun să se „piardă“ în știri mărunte, fără însemnătate. Pentru a evita riscul de a fi din nou catalogat „prea dur“, am încuviințat smerit și cu capul în pământ. Totuși, i-am spus că dacă în eventualitatea în care îi voi cere să facă niște fotografii la un avion care s-a prăbușit lângă ea nu va fi prea de tot, primadonă mi-a răspuns: „Asta e prea mult. Mi-ai spus că mă pui pe creație“. Iar colaborarea cu „Einstein“ a căzut.

După asemenea experiențe, așa cum spuneam la început, am ajuns să dau dictare la concursul de angajare pentru postul de redactor al ziarului. La câte am auzit, nu mă așteptam la mare lucru, iar pretențiile mele erau minime. S-au prezentat la concurs patru studenți. Noi aveam la dispoziție doar două posturi, de care aveam și nevoie. După ce s-a trecut de concurs a urmat o probă de o lună de zile.

Este o vorbă care spune să nu te aștepți la mare lucru în viață pentru a nu fi dezamăgit. De obicei, mie mi se întâmplă ca atunci când mă aștept la ce e mai rău să primesc de zece ori și mai rău. De data asta a fost însă altfel. M-am așteptat la puțin și am primit de o mie de ori mai… bine. Pe când mă pregăteam să desființez școala de jurnalism de la Arad și nivelul din alte facultăți, mi s-a demonstrat că sunt și studenți care nu doar că știu să scrie corect, dar au și idei, bun simț, educație, ambiție, perseverență, inteligență, vocabular, cultură și modestie.

Este un buchet de flori pe care Glasul Aradului și întreaga presă îl primește cadou și cred că se va bucura de el și care este compus din trei trandafiri frumoși – Roxana, Gabriela și Naomi, dar și dintr-un bujor: Cici.

Bun venit în echipa noastră și mult succes!

Recomandările redacției