Capitală civică europeană

Aradul e intrat şi în mod oficial în cursa pentru obţinerea titlului de Capitală Culturală Europeană. Pentru mulţi, înseamnă conectarea arădenilor la cultură, cu tot ceea ce derivă acest fapt. Dar mai înseamnă un lucru: raportarea la valorile europene, nu doar la cele culturale, ci şi cele civice, interpersonale.
Ideea de a aborda acest subiect mi-a venit nu doar dintr-un imbold principial de a nu scrie despre politică şi politicieni în plină campanie electorală, ci şi de o  mică întâmplare căreia i-am fost martor. Azi, de dimineaţă (mă rog, ieri, dacă ne gândim la data apariţiei articolului), o domnişoară îşi plimba câinele pe stradă. Avea o pungă în mână, în care a strâns cu simţ de răspundere ceea ce câinele său a lăsat în urmă. Domnişoara respectivă a înţeles că dacă îi este respectată pasiunea de a avea un câine, atunci şi ea trebuie să-i respecte pe ceilalţi arădeni, totodată şi curăţenia oraşului.
Aş fi vrut să cred că gestul tinerei fete este unul banal, dar din păcate este o excepţie. Şi asta pentru că tot în aceeaşi zonă, adică străzile Episcopiei, Horia etc. trebuie uneori să faci slalom printre excremente, să fii atent să nu calci peste… nepăsarea unora. Din păcate, obişnuinţă este ca arădenii iubitori de câini să lase în urma lor, pe străzi, „fructul” pasiunii lor, iar toaletarea în urma câinilor să fie cu adevărat excepţie.
Sigur, avem legi şi hotărâri de Consiliu Local care reglementează toate aceste aspecte, dar nu putem emite pretenţia ca autorităţile să înfiinţeze o „poliţie a rahatului” şi să-i urmărească pe posesorii de animale pentru ca aceştia din urmă să respecte curăţenia. Cred şi consider că aşa e normal, ca imboldul curăţeniei să vină tocmai de la cei care fac mizerie, adică nu direct de la câini, ci de la stăpânii acestora. Iar acest „imbold” să nu fie doar unul impus de sancţiuni financiare, ci sincer, civic.
Sigur, administraţia locală are mijloace de a-i obliga pe stăpânii câinilor să cureţe în urma patrupedelor. Sau, măcar, să-i amendeze destul de usturător, iar banii colectaţi să fie folosiţi la salubrizarea străzilor. În fond, nici ţările civilizate n-au exclus din „paleta” de metode pe cele coercitive. Bunăoară, în unele localităţi din Olanda, atunci când posesorul unui câine îşi înscrie patrupedul în evidenţa autorităţilor, animalului i se iau mostre de ADN. Automat, atunci când se găsesc excremente pe străzi sau în locuri publice, la o simplă analiză se descoperă imediat stăpânul, iar acesta primeşte amenda prin poştă. Şi, nu mă îndoiesc, amenda este una consistentă, astfel încât iubitorii de câini să fie „educaţi” în cel mai pur spirit civic şi, atunci când se abat de la această educaţie să fie atinşi acolo unde-i doare cel mai tare: la buzunar.
Sigur, suntem departe şi de această educaţie civică, dar şi de metodele moderne de „implementare”. Dar de undeva tot trebuie să începem, pentru că nu doar rahatul câinilor e o dovadă de anticivism, ci şi claxoanele interminabile, ambalajele aruncate ostentativ lângă pubelă, peturile din Mureş şi, în general, de peste tot, cabinele telefonice devastate… În fond, ne trebuie mult civism pentru a deveni Capitală Culturală Europeană. Nu ne împiedicăm doar în rahaturi, fie ele şi de câine, ci în propria noastră înţelegere.