Recunosc că m-au cam înspăimântat declarațiile lui Raed Arafat privind viitoarea conviețuire a oamenilor cu Covid 19.
„Dacă vezi că, într-o o țară care a relaxat măsurile, numărul cazurilor începe să crească, poate fi un avertisment și pentru tine. La un moment dat, va trebui să ajungem la conviețuire cu acest virus, nu ai cum să nu ajungi la o conviețuire, pentru că nu va dispărea. Nu știm în toamnă ce va face, ce puseuri va avea, trebuie să fim pregătiți, o pandemie poate veni în valuri, nu o singură dată și gata!”, a spus Arafat. Pur și simplu nu îmi dau seama ce presupune aceasta, dar prima concluzie, care sare în ochi, este aceea că, din moment ce virusul nu va dispărea, vom fi obligați, pe termen lung, să ne vaccinăm obligatoriu-nu vorbesc doar despre români, ci despre oamenii din întreaga lume-pentru ca virusul nemuritor să nu ne poată afecta. De unde rezultă cu claritate că, de acum înainte, toate țările, atunci când își vor face bugetele, vor începe prin alocarea unor sume consistente pentru asigurarea stocurilor necesare de vaccinuri contra Covid 19. De unde? De la compania farmaceutică, respectiv țara care va ieși prima pe piață cu acest vaccin!
Prevăd că va fi o competiție cruntă, o cursă contracronometru între companii, respectiv, țări, pentru descoperirea, testarea și punerea pe piață a vaccinului, dar sunt absolut convins că marea competiție va fi câștigată de către cei care aveau pregătit antidotul înainte de izbucnirea pandemiei. Nu pot să iasă acum cu el, pentru că ar fi prea cu ochi și cu sprâncene, trebuie să parcurgă toate etapele normale și obligatorii în toate cazurile de apariție a unor boli necunoscute, așa că va mai dura puțin. Până atunci, vorba lui Arafat, va trebui să conviețuim cu virusul. Unele țări chiar dacă au mai mulți infectați și morți decât noi, deja conviețuiesc, adică au relaxat restricțiile și merg, cu pași mai mici sau mai mari, spre revenirea la viața de dinainte de pandemie, să redea oamenilor drepturile și modul de viață la care au fost obligați să re­nunțe temporar, dar cu un adaos: acceptarea amenințării permanente cu un nou val al pandemiei. Din partea statelor respective conviețuirea înseamnă acceptarea pierderilor de vieți omenești, atâtea câte vor fi ele, până la momentul apariției antidotului, decât blocarea totală a economiei, care ar duce la mult mai multe nenorociri.
Aș putea continua la nesfârșit cu conse­cințele, dar cel mai tare mă tem de înțelenirea în creiere a ideii că mijlocul cel mai sigur de evitare a îmbolnăvirii este distanțarea socială, izolarea. Ar însemna, pur și simplu, distrugerea conceptului de comunitate, de societate, consecința fiind vulnerabilizarea extremă a statului, a țării. Cauza ar putea fi vulnerabilizarea la nivel de individ, prin infiltrarea fricii, dar poate fi favorizată și de măsuri și decizii care sunt perpetuate inadmisibil de mult timp. Indiscutabil, prelungirea stării de urgență, respectiv a restricțiilor sau, mai rău, înăsprirea lor, poate să limiteze într-o oarecare măsură proporțiile pandemiei, dar, în egală măsură, favorizează cronicizarea stării de izolare, distanțare socială. Ar fi un dezastru ca unii, din calcul politic, să întrețină această stare de fapt, un cinism împins dincolo de orice limite.

  • I like the valuable information you supply in your articles.
    I will bookmark your blog and test again here frequently. I’m fairly sure
    I’ll learn many new stuff right here! Best of luck for the following!

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției