Ce viitor? Şi-al cui?

Nu eu, ci oameni mari ai ţării ăsteia iubită de Dumnezeu şi urgisită alţi oameni (şi mari, şi mici), au scris şi-au vorbit scrîşnind din dinţi despre trecutul, prezentul şi viitorul României. Avem un trecut glorios şi lung cît eternitatea, cum n-au multe neamuri, şi-avem pe istorie pete din cauza cărora ar trebui să ne crape obrazul de ruşine.
Bolintineanu scria că „Viitor de aur ţara noastră are,/ Şi prevăd prin secoli a ei înălţare”. A trecut de la Bolintineanu un secol şi ceva – şi ţara s-a înălţat în patru labe, pe fundul unei gropi căreia-i spunem politic „democraţie”, iar economic „economie de piaţă”, Amîndouă noţiunile sînt doi dumnezei de duzină care ni se-ndeasă pe gît cu făcăleţul discursului politic; nimeni nu crede-n ei, cîţiva îi propovăduiesc  pînă fac scurtă la fălci şi ne cer să ne-nchinăm lor ca unor moaşte făcătoare de minuni şi să nu cîrîim cumva împotriva lor că ne ia dracu’ bolşevic ori menşevic. Bolintineanu a crezut strîmb – dar şi gîndea strîmb; ca dovadă că-i aşa, a fost unul dintre cei care i-au pus pistolu-n piept lui Vodă Cuza (gaşca de turbaţi cunoscută ca „Monstruoasa Coaliţie”, cu Ion Brătianu drept „coadă de topor”). Aşadar ţara s-a-nălţat, dar nu spre cer ci-n mocirlă.
Eminescu scria „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”, şi-i dorea multe de tot, şi bune la fel. N-a fost să fie cum i-a dorit Bădia Mihai, că România zace pe fundul bălţii, cu bulbuci la gură (la gura milioanelor de muritori de foame, că doar n-or face va­luri miile, zecile de mii sau sutele de mii de hoţi înscăunaţi democratic, prin alegeri, numiri sau concursuri, de statul democratic. Eminescu socotea că vinovată de starea de-atunci a ţării era „canalia liberală”. Poate
c-o fi fost şi „canalia conservatoare”, nu zic ba, dar de la Eminescu pînă azi au sporit canaliile cum ciupercile după ploaie. Aşa
s-a dus ţara de rîpă: cîrmuită de canalii după canalii şi peste canalii, de lipitori de pe-aici şi de pe-aiurea, de pleava socială ajunsă  pe capra birjei cu frîiele ţării în mîini.
Oleacă mai tîrziu, Coşbuc pricepea de ce nu sare ţara-n sus, fie şi cu timiditate, ci se tîrăşte eroic prin pulberile istoriei: „N-avem pămînt!” scria tristul ardelean din Hordoul Năsăudului. Desigur că n-aveau pămînt ţăranii, truditorii pămîntului, dar aveau alţii, că ţara nu era doar aer; era şi tină, ţărînă – cum e şi azi. Şi nu-i azi ca şi-atunci? N-au ţăranii pămînt? Ba au unii – da-i costă recolta mult mai mult decît face ogorul, aşa că pămîntul se duce-ncet-încet la alţii, pe bani puţini, iar ţăranii se duc şi ei unu’ cîte unu’ la cimitir. În cîţiva ani vom semăna ridichi şi salată în Windows, vom săpa cu mausul şi vom recolta pe stick, vom vedea pîinea pe desktop şi vom mînca răbdări prăjite de bucătari IT.
Şed degeaba şi mă-ntreb de pomană: la ce mi-am risipit viaţa? Ce s-a ales de toată munca mea? Constat că ţara-i în prăpastie, că nimeni n-are de gînd s-o scoată de-acolo şi că viitorul are culoarea suavă a miezului de noapte, aşa că scriu şi eu cu exaltare: somn uşor, Românie! Să te ierte şi să nu ne ierte Cel de Sus, şi să-ţi fie ţărîna istoriei uşoară, că singurul viitor previzibil ţi-i lipsa oricărui viitor!