Vin două zile foarte lungi pentru utiști. Sunt aproape trei, dacă punem la socoteală că mitingul gândit de suporteri e luni seară. Și nici nu se știe exact ce rezolvări ar putea aduce un nou strigăt al disperării (al câtelea?).
Constatarea evidenței e inutilă acum, când Adrian Marțian nu mai e crezut de nimeni în Arad, iar Giovanni Catanzaritti are cam același statut.
Așteptarea lungă îmbie de obicei la analize și reflecții, la căutări de greșeli și vinovați. Nu prea-și mai au rostul, oricum nu se mai poate schimba nimic, precum în povestea ciobanului mioritic care-și aude moarte pusă la cale de ceilalți doi.
Revin la o idee mai veche, în schimb. De când a ieșit de sub tutela fabricii, UTA și-a căutat mai mereu locul. Trecută de la unii la alții, campioana și-a îndoit blazonul în tot mai multe locuri. Prinsă între nesfârșite orgolii și inutile lupte pentru putere, folosită pentru scopuri politice și aducătoare de imagini, echipa a ajuns să decadă până n-a mai putut fi oprită.
Două momente zero în ultimii șapte ani înseamnă mult prea mult. În 2006, când retrogradarea din C a fost transformată în promovare (termenul e impropriu, dar…), clubul se presupune că a ajuns la zero. Pentru ca în 2010 să fie nevoie de un altfel de troc, cel cu Fortuna Covaci, când iar ar fi trebuit să nu mai fie vreo datorie. E 2013 și la UTA se trăiește iar vremuri când „zero” (plus e o utopie) e prea departe.
Tot mai dezamăgitoare pe teren și în birouri, UTA a îndepărtat serios oamenii de lângă ea. E greu de estimat câți arădeni vor fi luni seară în fața arenei construite de Neuman, dar ar fi bine ca fiecare să se uite în interior și să-și amintească de marile bucurii pe care i le-a produs această echipă.
Ar fi bine ca acest oraș să realizeze odată cât de mult se poate ridica prin UTA. E chiar nevoie să stea toată lumea la aceeași masă, fără orgolii, fără prejudecăți.
UTA i-a dat orașului tot ce a putut. E timpul să-i dea și orașul înapoi ce merită. Cu tot ce presupune acest lucru.
