Dialog cu profesorul universitar dr. Ioan Cuzman despre satul natal, Secusigiu

Cuzman– Domnule profesor, care sunt primele imagini pe care le mai ţineţi minte despre copilăria dumneavoastră în satul natal?
– Gentuţa de „pleu” cu care mă duceam la Grădiniţă şi în care aveam o felie de pâine: uneori albă, alteori neagră; uneori unsă, alteori, nu… După Grădiniţă, în clasele primare, mi-amintesc că aveam deja un ghiozdan de carton în care tata, fără să-mi spună, îmi punea câteodată biscuiţi de un leu. În rest aveam tocul, peniţele, călimara cu cerneală, toate într-un soi de penar, cioplit din lemn, pentru că avea o „limbă” care-l etanşa şi pe care o foloseam şi în chip de liniar.
– Asta în legătură cu grădiniţa şi cu şcoala primară. Dar, ce vă amintiţi de-acasă?
– Dacă stau bine să mă gândesc, aveam şi acasă câteva atribuţii. Cred că începusem să merg la şcoală, când am primit porunca: „Tu trebuie să mături curtea în fiecare zi!” Era un lucru cu dichis, în sensul că prima dată trebuia să stropesc prin curte, ca să nu ridic „prau”, după care trebuia să pun toate acareturile la locul lor. Oricum, curtea, adică „ocolul”, se găsea în fiecare zi în sarcina mea. Pe de altă parte, era un lucru într-atât de vizibil, încât nu-mi puteam permite să-l fuşeresc. În plus, o dată pe săptămână, se mătura şi la stradă. Această operaţiune avea loc, de obicei, sâmbăta după-amiază, către seară, astfel încât duminica, când treceau sătenii la biserică, totul era curat ca lacrima: iarba din faţa casei nu avea nici o pană de gâscă sau de găină pe ea, cărarea de la drumul mare, până la poartă era lună şi bec, iar pe „praul” drumului se mai vedeau încă urmele de „mătăuz”. Abia atunci era lucrul bine-făcut.
– N-aveaţi prea multe sarcini gospodăreşti, deci rămânea timp şi pentru învăţătură…
– Să ne înţelegem. Până la colectivizare, accentul se punea îndeosebi pe sarcinile gospodăreşti. Nu mă refer atât la mine şi la familia mea, cât la toţi copiii din leatul meu. „Paorii” din Secusigiu erau cunoscuţi şi recunoscuţi în tot Banatul pentru hărnicia şi destoinicia lor, iar la noi agricultura urmărea şi aspectul rentabilităţii. Se cultivau şi cereale, după cum oamenii se ocupau şi cu creşterea animalelor, dar legumicultura şi cultivarea „lubeniţelor”  le aducea cel mai mare profit…
– Ne-au lăsat şi turcii un lucru bun…
– Exact! Dar nu numai cultivarea lubeniţelor este un lucru bun păstrat de la turci. Trebuie să fac o scurtă paranteză şi să părăsesc un pic universul copilăriei mele. Vă mărturisesc că am vrut să-mi dau doctoratul în ştiinţe economice pe o teză legată de beneficiile modului de producţie asiatic, de pe vremea turcilor, când în Banat nu existau posesiuni nobiliare, ci tot pământul îi aparţinea în exclusivitate sultanului. Acesta îl „arenda” celor care puteau să-l muncească, prin intermediul spahiilor. Revenind acuma la una dintre îndeletnicirile copilăriei mele, mi-amintesc că stăteam destul de des la pază la lubeniţe. Ziua le păzeam noi, copiii, iar noaptea, părinţii. La vremea recoltatului, cele mai frumoase lubeniţe se păstrau pentru ziua de duminică. După ce veneam de la biserică şi ne aşezam la prânzul duminical, la sfârşitul mesei se tăiau aceste lubeniţe „de elită”, iar familia hotăra: de la această lubeniţă luăm seminţele, iar de la aceasta, nu. Aşa se făcea selecţia seminţelor şi se ridica, din punct de vedere calitativ, producţia de anul viitor.
– O altă amintire legată de munca pământului?
– Ţinutul de cal la săpătoare. Ţineam calul de căpăstru şi aveam grijă să meargă numai de-a lungul rândului. Mi-a rămas şi această imagime în minte… După colectivizare, oamenii din Secusigiu s-au adaptat destul de repede noilor condiţii social-politice, lucru care s-a resimţit şi în ceea ce priveşte viitorul nostru, al copiilor. Agricultura nu mai era pe primul plan, ci accesul la educaţie, la şcoală. Singurul gând al sătenilor era să-i trimită pe copii la oraş, ca să deprindă o meserie bună şi să scape de viaţa la ţară…
– Să fie „domni” şi să nu robească pe pâmântul statului…
– Cam aşa ceva. Însă, viaţa de zi cu zi de la Secusigiu nu s-a schimbat prea mult. Oamenii au rămas aceeaşi, cu o atitudine patriarhală şi cu o judecată sănătoasă. Eram în stare să stau cu orele să-i ascult pe bătrânii care se adunau, duminica după-amiază „la givan”, la uliţă. Oamenii îşi cunoaşteau rostul lor şi aveau o viaţă echilibrată.
– Care sunt jucăriile pe care le-aţi primit şi pe care le mai ţineţi minte?
– Nu-mi amintesc să fi avut prea multe jucării cumpărate. Doar aşa, câte o minge sau un briceag… Însă noi, copiii, eram cât se poate de inventivi: arcurile, praştiile, fluieriţele din alun verde sau din „piscoană” de gâscă  ni le confecţionam singuri.
– O caracteristică a comunei Secusigiu era şi convieţuirea multietnică. Ce vă mai amintiţi din acest punct de vedere? De vreo nemţoaică…
– De un neamţ. Egon Tasch îl chema     şi-mi era un prieten foarte bun, chiar cel mai bun prieten din copilăria mea. Mi-amintesc că era la mine acasă şi ne jucam prin curte. Vine la tata un prieten de-al lui şi, dând cu ochii de Egon Tasch, îi zice: „Ce mai faci, nemţălăule?” La care tata: „Dacă o dată îi mai zici aşa băiatului ăstuia, la mine în casă nu mai calci!” Cam aşa era convieţuirea interetnică la noi în Secusigiu, bazată pe un respect deosebit. Existau şi destule căsătorii mixte, din câte îmi mai amintesc. Pe de altă parte, exista şi o anumită tendinţă de a ne întreţine cu cei din Saravale, din Pesac sau din Igriş, care vorbeau ca noi, cântau şi jucau ca noi, dar acest lucru se manifesta mai mult în spaţiul vieţii culturale.
– Şi o ultimă întrebare, legată de amintirile despre viaţa culturală a satului.
-Corul pe patru voci, fără doar şi poate. Exista o adevărată emulaţie în Banat în ceea ce priveşte activitatea corală, iar la noi, la Secusigiu, această mişcare culturală era una deosebită.

Lasă un răspuns

Recomandările redacției