Cheia pensiilor…

Pilonul II de pensii ţine agenda publică a ultimei perioade. Preşedintele joacă pe această carte cum că actualul Executiv ar vrea să „naţionalizeze“ aceste fonduri pentru a face rost de bani. „Nu se desfiinţează pilonul II de pensii“, a spus, sec, ministrul Muncii, Olguţa Vasilescu. Cert este că problema pensiilor este mult mai complicată. Şi s-a rostogolit de la o guvernare la alta. Totul a început prin 1990, când Petre Roman decreta că industria românească este un „morman de fiare vechi”. Suntem una dintre ţările cu cea mai mare densitate de pensionari din lume. Pentru acest fapt nu sunt de vină nici pensionarii, nici angajaţii. De vină este sistemul care a generat, în două decenii şi mai bine, la situaţia de acum. Poate şi din acest motiv a… liberalizat pensionarea unor oameni care aveau în 1990 în jur de 50 de ani. Chiar mai puţin. Asta, chipurile să dea o şansă tinerilor să se angajeze. Nu prea s-au angajat, iar „tinerii” pensionari au fost, de fapt, într-un şomaj mascat. Numai că nu se numeau şomeri. Pe de altă parte, în acei ani s-a trecut la pensionări masive şi la cei din armată şi poliţie. Aici… precocitatea a fost şi mai mare. Oameni de 45 de ani, în floarea puterii fizice şi in­telectuale, s-au trezit pensionari. Cu o grămadă de bani, drept compensaţii şi cu pensii foarte mari în raport cu ceilalţi. Între timp, de-a lungul anilor s-au mai pensionat aproape un milion de oameni pe caz de boală. Iar astea sunt probleme care şi astăzi şi mâine vor avea repercusiuni şi presiuni asupra bugetului. Să nu fim înţeleşi greşit, nu vorbim aici deloc despre acei oameni care au fost pensionaţi pe motive adevărate de boală. În nici un caz, nu despre ei este vorba. Fapt este că oricum am întoarce-o, presiunea pe buget este din ce în ce mai mare, iar pentru anii care vor veni scenariile nu sunt dintre cele mai optimiste. Problema este însă alta şi anume că nu se gândeşte în ansamblu. Sau nu se vrea. Se judecă doar pe frânturi, felii de societate dacă vreţi. Să fim drepţi în România este greu de acceptat, de către societate, ca cineva să primească o pensie de 16.000 de lei, adică nici mai mult nici de 3.500 de euro. Atunci când cele mai multe pensii de la noi nu depăşesc echivalentul a două sute şi ceva de euro şi cineva ia de 16 ori mai mult, normal că se observă. Bineînţeles că nu am omis importanţa meseriei pe timpul perioadei active. Dar, chiar şi aşa, foarte obiectiv încercând să vedem faptele, este dificil de argumentat. La nivelul unei ţări cu posibilităţile noastre, rămâne o povară enormă asupra bugetului de pensii. Iar estimările viitorului în ce priveşte raportul dintre forţa activă şi numărul de pensionari tinde să se dezechilibreze şi mai mult. Marea întrebare este de unde? Că place sau nu, realitatea este că mergem pe sârmă, iar plasa de siguranţă este cam şubredă. În plus, tendinţa generală este de spor natural negativ, adică de îmbătrânire a populaţiei. Din ce în ce mai puţini vor fi nevoiţi să susţină din ce în ce mai mulţi pensionari. Iar asta chiar că va fi o problemă pentru orice guvern. Aşa, ca o temă de reflecţie: Ungaria cu o populaţie de aproape două ori mai mică decât România, are aproape acelaşi număr de salariaţi… Poate pe aici trebuie căutată „cheia“ pensiilor din viitor.