Christos Metskas, la 80 de ani: „Datorită UTA-ei mi s-au realizat visele!”

0
452

metskas-dinamoÎn ton cu originea elenă, a avut o adevărată Odisee, precum eroul lui Homer. Pe drum a pășit alături de titani. Vreme de doisprezece ani, „Grecul” a purtat tricoul roș-alb și a făcut legătura între generații mari ale UTA-ei, de la cea grupată în jurul lui Petschovsky, care i-a urmat imediat celei triumfătoare în 1954, până la cea a lui Domide, Brosovszky și ceilalți, dublă câștigătoare a titlului în România. Christos Metskas a împlinit 80 de ani acum o lună și jumătate, pe 17 iunie. De fiecare dată când ne întoarce în timp, amintirile-i fermecătoare te fac să simți exact cum erau timpurile în care Bătrâna Doamnă își scria superba poveste.
– Erați deja fotbalist cu acte în regulă înainte să ajungeți la Arad. Cum priveați UTA de la Giurgiu?
– Dorința mea era să ajung în Divizia A și una din perspective era Flamura Roșie Arad, proaspătă campioană. Era primul motiv. Al doilea, Aradul era la graniță cu Ungaria, părinții mei erau în Ungaria și tindeam să fiu mai aproape de ei. Când venea Flamura Roșie la București, eram acolo cu școala, copil fără bani, iar cei mari aveau voie să bage câte un copil la meci. Mă lua câte unul de mână și așa intram să-i văd pe Petschovsky, Farmati, Serfözö. Când am venit, în 1957, i-am prins aproape pe toți. Mi s-a realizat visul. Până la urmă, am ajuns și la părinții mei tot datorită UTA-ei. În 1957, am plecat în turneu în Germania, am dat anunț că mergem prin Budapesta, două ore a stat trenul acolo, au venit în gară părinții mei, i-am văzut după zece ani! La restaurant ne-au plătit o masă la toți.
Care a fost primul sentiment când ați intrat în vestiarul UTA-ei?
– Am avut mari emoții, deși aveam 22 de ani. Când îi vedeam pe acești coloși jucând… Prima dată când am intrat în vestiar, am dat mâna cu Petschovsky, era căpitan. Antrenorul Eugen Mladin m-a prezentat, apoi s-a făcut botezul, așa era obiceiul la UTA.
– În ce consta botezul?
– Ca nou-venit, treceai prin fața unui „tribunal” format din cei vechi. Aveai voie să îți iei un avocat, eu       l-am ales pe Petschovsky, bineînțeles. Te condamnau antrenorul și ceilalți, dar avocatul te condamna și mai tare, două lovituri de palmă la fundul gol! Venea fiecare și pac-pac! Norocul meu a fost că doar cinci puteau să mă lovească, eram printre primii care trebuiau botezați, după mine mai erau vreo șase. Ultimul punea ștampila, mușcătura. La mine a fost a lui Petschovsky! O lună m-a ținut! Apoi aveam și eu dreptul să-i botez pe ceilalți. După botez, aveai drepturi depline, puteai dribla, protesta. Până atunci nu aveai voie nimic, înghițeai în sec dacă unul îți reproșa ceva.
– V-aș invita să trecem în revistă și utiștii despre care s-a vorbit mai puțin.
– Putem începe cu Soher, atacant, a venit de la Cluj, nu era titular, însă îmi amintesc de un meci în care n-a făcut absolut nimic, dar a dat trei goluri și am câștigat 3-1! Apoi, Matyas, băiat frumos, vârf, a jucat puțin, a plecat. Au mai fost Budai și Merle, nici de ei nu s-a prea vorbit, au ajuns împreună cu Floruț, ei doi erau de la echipa armatei din Tecuci. ”Miki” Molnar, de la Nădlac, fundaș stânga era, țin minte un meci la Progresul București, pe „Republicii”, îl avea adversar pe Oaidă, Molnar a pus capul la o minge pe care Oaidă lovise cu piciorul de s-a întors invers, dar a evitat marcarea golului! Ionuț Leac, Dumnezeu să-l ierte, a jucat și el. Traian Popescu, atacant bucureștean, a murit și el… Mulți au fost de-a lungul timpului, Selymesi, de la Brașov, Szekely, un vârf de atac, era în 1957 la UTA…
– Câteva clipe pentru Ladislau Băcuț II, fratele lui Gheor­ghe Băcuț, care a făcut parte din prima echipă a UTA-ei.
– Campion, la rândul lui cu UTA în 1950, apoi a jucat împreună cu fratele său la Dinamo și în echipa națională. Era tehnic, dar era foarte visător. Și spun de ce. Uneori, prelua mingea și, până se uita la cine s-o dea, venea adversarul și i-o fura. Juca mult șah cu Mircea Sasu, alt atacant alături de care am jucat. Băcuț stătea și se gândea mult. Sasu îi ataca regina, el vedea că i-o atacă și, când să mute, muta altceva. Apoi sărea: „Nu-mi lua regina!” Era un jucător bun, coleg bun. Pe fratele lui l-am cunoscut la Oradea, când eram antrenor cu Țîrlea la Lugoj, aveam baraj acolo. Apropo, am fost întrebat recent de ce nu am devenit antrenor. Sunt antrenor de categoria I, am așteptat să mi se propună și echipa mare, dar n-am avut pile la partid.
– Dacă ar fi să alcătuiți un prim unsprezece din cei doisprezece ani în care ați juca la UTA? Și puteți să vă includeți pe orice post, că le-ați jucat pe toate, în afară de cel de portar…
– Am jucat și portar, în Albania! L-aș pune pe Gornea în poartă. Fundaș dreapta – Gabi Szucs sau Gabi Biro. Stoperi – Dușan, Kapas. Fundaș stânga – Seres ori Farmati. La mijloc – Petschovsky, Koszka (Igna). Nu mă pun aici, deși am jucat patru ani la mijloc, mi-a plăcut mai mult în față. Deci, în atac – Pîrcălab, Metskas, Țîrlea, Floruț (Czako I).
– A fost o generație despre care puteți spune că v-ați simțit cel mai bine?
– Cu toate m-am simțit bine, din 1957 până în 1968 La jumătatea lui 1968 au început disputele cu antrenorul meu, Dumitrescu. Jucătorii nu s-au raliat cu mine, trebuia să părăsesc echipa. Am părăsit-o, fără voința mea. N-am ajuns campion pentru că am fost încăpățânat. Puteam sta pe bancă să admir echipa, afară nu mă dădea, și aveam și eu tricou de campion. Dar ghinion și mai mare am avut în 1965, Olympiakos Pireu a luat legătura cu mine, am semnat contractul, dar, până când să îmi iasă forma­litățile, în Grecia s-a dat lovitură de stat, a venit Armata și a închis granițele! Dacă ajungeam, prin­deam echipa națională și îmi aduceam și părinții acasă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.