Periodic, specia patrupedă care nu vorbeşte revine în atenţia binevoitoare a speciei bipezilor care latră; cei din urmă latră de zor că, pasă-mi-te, nu mai pot ei pune talpa pantofului pe asfalt din cauza rahaţilor de cîini din iarbă. Bine, e o oarecare incongruenţă în ce vorbesc dumnealor spumegînd la guri, şi anume că rar, foarte rar, un cîine îşi va lăsa resturile digestiei pe trotuar; de obicei (obicei cîinesc), ei se duc undeva-n iarbă şi fac acolo ce-au de făcut potrivit cu legile naturii. Pe asfalt va face (se va…, pardon!), doar un cîine ţinut în lesă. Un cîine liber, cu stăpîn sau fără, nu va face niciodată pe trotuar dacă are un petic de iarbă sau de pămînt pe-aproape.
Sînt posesor de cîine luat de pe stradă, despăducheat, vaccinat şi cipuit, educat – deci nu strigă la oameni, la maşini, la biciclişti sau la alţi cîini, se joacă-n disperare cu băţul şi cu mingea, îi plac la nebunie copiii, ascultă de porunci cu sfinţenie şi-i mai cuminte decît orice revoltat contra cîinilor. N-a încercat niciodată să muşte pe cineva, dar „a luat” un şut în burtă de la un idiot duhnind a poşircă; de-aş fi fost eu acolo atunci, l-aş fi lăsat văduv de dinţi şi chel în gură – dar nu eram; era soţia, iar dumneaei e o fiinţă inteligentă, deci „nu se pune” cu prostu’.
Ca posesor de cîine (căţea), o scot afară-n parc (Orizont), de două ori pe zi. Buzunarul mi-i plin cu pungi şi nu las nimic în urma cîinelui sau în urma mea. În toamnă eram singurul prost din cartier care ieşeam în parc (cu cîinele), cu o plasă mare-n braţe, şi adunam de pe alei şi de prin gazonul proaspăt dejecţiile lăsate de revoltaţii contra dejecţiilor de cîine: chiştoace de ţigări, flacoane de sucuri şi beri, doze goale de beri şi sucuri, cutii de chibrituri, zdrenţe, hîrtii, pungi de plastic şi de hîrtie, prosop, ciorapi „budigăi” uitaţi pe bancă, chiloţi pierduţi de nu ştiu cine, o halbă de bere (goală), o cheie de apartament cu plasticul de interfon aferent, adică semne ale unei civilizaţii cu standarde ridicate. Nimeni n-a venit să mă ia de piept că de ce adun eu gunoaiele lui, că nu-i treaba mea asta, şi să-mi spună că să ies şi eu cu zgardă la gît şi dus de lesă.
Nu spun că parcul e vizitat (locuit), de haite de cîini ai nimănui (adică ai primăriei, dar nici asta n-o spun). Nu spun nici că periodic sosesc contingente noi, toţi sterilizaţi (pe banii primăriei, adică pe bani publici, adică pe banii noştri, adică şi pe banii mei!), dar care se-mperechează şi fac pui cu rîvnă, cum nu spun nici că rahaţii lor sînt făcuţi, în general, tot de cîinii noştri, ai celor cu stăpîni.
În fapt, cred că se vrea cu tot dinadinsul şi se forţează abandonarea cîinilor şi lăsarea lor pe străzi, doar astfel putîndu-se aloca fonduri consistente asistării lor, fonduri care se duc chiar acolo unde trebuie – dar nu spre cîini.
Refuz să fiu lătrău, aşa că fug acasă după ce închei de scris, îmi iau cîinele (pungile mi-s în buzunar 25 de ceasuri din 24), şi ies cu Ciurinele în parc, să se bucure şi ea de libertate, să mă bucur şi eu de bucuria ei curată şi să se mai revolte vreun concitadin cu civismul umflat cît Himalaya. În curînd am să trec şi la curăţarea mizeriei făcute în acelaşi parc Orizont de cîinii cu două picioare, cu gura cît şura şi cu mintea cît a unei bibilici. Aştept să se revolte cineva împotrivă-mi şi cînd oi avea-n mînă sacoşa plină cu gunoaie lăsate de oameni, ca să i-o arunc în braţe – ca ofrandă şi cu stimă, bineînţeles.

Recomandările redacției