Cinci decenii şi jumătate de la primul campionat de juniori câştigat de UTA. Pe când juniorii creșteau ocrotiţi de fotbaliştii legendari

Fotbaliști cu meciuri în echipa națională, care ridicau Aradul în picioare și erau ovaționați duminică de duminică li se adresau cu „dumneata”. Îi învățau când e loc de un pahar de vin și cum se țin cuțitul și furculița la o masă într-un restaurant elegant.
Petschovsky, Băcuț, Serfozo și ceilalți – ale căror nume împrumutau la nesfârșitele meciuri din cartiere – le ofereau și le impuneau, în același timp, un respect teribil juniorilor ajunși în preajma primei echipe a UTA-ei. Băieții conștientizau rapid că nu-i de colea să ai respectul unor asemenea oameni și percutau ca atare.
Atmosfera se propaga în fiecare loc al tribunei arenei construite de baronul Francisc Neuman, de unde bărbați trași la cravată își țineau consoartele de mână și împingeau din spate trupa alb-roșie cu un unic „Haide UTA!”.
Acum câteva zile, pe 26 iunie mai precis, s-au împlinit exact 55 de ani de când juniorii de care aminteam că au crescut într-un asemenea cadru aduceau UTA-ei primul titlu național!
Nicolae Dumitrescu e antrenorul care formase echipa. Retras în 1956 din iarbă, preluase grupa alb-roșie de juniori mari, pe care a dus-o spre o primă performanță chiar în acel an, turneul final. Arădenii trecuseră în sferturi de Știința Timișoara (3-1), dar în semifinale i-a eliminat Flacăra Ploiești (3-2 pentru cei din orașul „aurului negru”). Din rândurile textiliștilor făceau parte Buduca, Cilan, Babo, Mănguț, Țapoș, Vați, Sever Mihuț (apreciat drept cel mai talentat din echipă, nerealizat însă pe măsură), Ioan Pop (extrema de mai târziu și președintele anilor 90), Țîrlea I, Dragoș, Vați , Igna și Vesescu.
În 1957-1958, tânărul antrenor știa ce are de făcut. Colaboratorul său Adalbert Sida ochise câțiva puști care să vină în completarea celor care jucaseră la nivel „republican” și cu un an mai devreme, chiar dacă erau mai mici. Dumitrescu îl prețuia mult pe Sida-baci unul dintre puținii antrenori școliți la acea vreme. Jucase la AMEFA și ajunsese până în selecționata de juniori în zilele lui de fotbalist, dar o accidentare îi schimbase drumul fotbalistic, fără să reușească să-l oprească. Pasiunea era prea mare pentru cel devenit unul din antrenorii importanţi de copii şi juniori din Arad.
Lângă ultimii trei dintre juniorii utiști înşiraţi mai sus s-au adăugat portarul Gavrilovici, Virag, Faur și Gal de la Artex (Voința) Aradul Nou, antrenați acolo chiar de Sida-baci. Apoi, au sosit Toth, de la Teba, Koszka și Gergely, de la „Tricolorul” FZ, Selejan, Macavei, Hlușcu, Nagy și Miculan, de la 7 Noiembrie (Indagrara).
Copii cu copilărie adevărată
Înainte de performanțe, despre puștii de atunci. Cinci colegi de echipă mergeau în vizită la altul și toți erau tratați de mamă cu „pită unsă”. Altul era în stare să-și care în cîrcă coechipierul care-și rupsese piciorul la meci de la gară până acasă, deși stătea în celălalt capăt de oraș. Băieții din Aradul Nou mergeau la antrenament pe FZ trecând Mureșul cu compul de la Port Arthur, pe ambarcațiune încăpeau 18 persoane! Se bucurau enorm pentru ceașca de lapte primită după antrenament, iar când era și un sandvici, era sărbătoare. Iar oamenii erau umani cu adevărat. În oraș nu se vorbea de spargeri, de jafuri, de omoruri.
Victorie cu Dinamo în finală
În 1956, UTA lui Coco Dumitrescu s-a înscris în Cupa Primăverii – prima bornă de pe drumul naţional. Puștii tehnicianului care fusese părtaș la toate titlurile naționale câștigate de UTA au luat trofeul. Apoi au fost apoi primii în etapa zonală și direcţia Bucureşti, pentru turneul final! În sferturi, utiștii treceau de Știința Cluj cu 2-0. Îi așteptau, în semifinale, Sportul Muncitoresc Rădăuți, proaspăt triumfători în fața celor de la Steaua Roșie Bacău cu 6-2. Echipa arădeană se sim­țea tot mai bine și și-a spulberat pur și simplu adversara, 9-0, și se pregătea să joace cu trofeul pe masă în compania lui Dinamo București, învingătoare cu 3-0 în fața formației CS Tg. Mureș.
Dumitrescu s-a hotărît asupra formației Gavrilovici – Vesescu, Virag, Faur – Toth, Koszka – Selejan, Igna, Vați, Gal, Macavei.
Din rândurile dinamoviștilor se distingea Piți Varga, cooptat rapid în echipa mare după acel joc, portarul Matache, ajuns la sfârșitul anilor 60 la Vagonul Arad, în istoricul an de Divizia A, ori Vîlcov, fiul lui Colea, cel care făcuse istorie în România interbelică împreună cu frații săi Petea și Volodea.
Dar individualitățile din trupa bucureșteană nu i-au intimidat pe băieții lui Coco Dumitrescu. În minutul 13, un atac arădean purta mingea în careul dinamovist, unde Vulpeanu a făcut un henț copilăresc. Arbitrul Mihai Popa a indicat lovitură de la unsprezece metri.
Arădeanul Koszka s-a uitat spre poartă și a ridicat brațul drept, strâns de banderola de căpitan: „Duși, hai și bate!”. Mijlocașul avea mare încredere în vechiul său coleg de la școala generală. Gavrilovici era executantul obișnuit de la „punctul cu var”, înainte să intre între buturi și să fie remarcat de antrenorul Eugen Mladin jucase în câmp mult timp. Calm din fire, avea la activ și multe penalty-uri apărate. Portarul arădean a confirmat încrederea colegilor lui, a transformat, apoi arădenii au ştiut să ţină până la sfârşit de avantajul care avea să aducă Aradului primul titlu naţional!
Trasee
Campionii au savurat triumful, dar, cu toate că și-ar fi dorit să meargă în aceeași formulă mai departe, combinați atunci cu cei de la Vagonul, care le opuseseră cea mai grea rezistență în duelurile directe, n-au avut șansa. Ca o paranteză, Aradul a repetat greșeala aproape la fiecare moment similar…
Ioan Igna a ajuns rapid titular în prima echipă a UTA-ei, a mai jucat la Poli, ca să devină apoi unul din cei mai mari arbitri ai României. Gheorghe Macavei a jucat în Divizia A cu Vagonul, clubul căruia i-a rămas fidel până când în Banu Mărăcine s-a pus lacăt. Gavrilovici și Gal au fost cooptați de Cibi Braun la UTA, portarul a trecut pe la ASA Sibiu și Poli, retrăgându-se de la Vagonul, în timp ce colegul său a îmbrăcat tricourile celor de la CFR Arad și Dinamo 6 Săsar București, unul din „sateliții” grupării din Ștefan cel Mare.
Iar de numele lui Dusan Gavrilovici se leagă plecarea spre performanță a lui Helmut Duckadam. Arădeanul care avea să intre în Cartea Recordurilor în 1986 a fost ochit de marcatorul decisiv al finalei din 1958 la Semlac și adus în Arad la CSS Gloria, unde Dușan Gavrilovici – devenit profesor – a activat cu succes. Iar după retragerea de la CSS, fostul portar a continuat în învățământ și i-a îndrumat spre marea performanță pe handbaliștii Novanc și Cristescu!
Din acea echipă, cel mai longeviv traseu în Divizia A l-a urmat Constantin Koszka. Mijlocașul a jucat pentru UTA între 1957 și 1959, apoi a devenit rapidist. A stat în Giulești trei ani, pentru următorii doi (61-63) a revenit la Arad, iar din 1963 și până în 1965 a jucat la Steaua București. A doua parte a carierei a petrecut-o la Farul Constanța, vreme de șase sezoane (din 1965 și până în 1972), devenind unul dintre cei mai reprezentativi fotbaliști din orașul de la malul Mării Negre.
Încă două finale pentru
Dumitrescu
Fidel principiilor sale, Coco Dumitrescu și-a purtat generația următoare de juniori spre titlul al doilea. La capătul sezonului 1958-1959, UTA trecea cu 5-2 în finală de Farul Constanța, în formula Necula (*) – Miculan (*), Bauer (*), Szigete – Lele, Nagy (*) – Pîrcălab, Kisso (*), Matusinka, Roman, Macavei (*). Dintre ei, jucătorii marcați fuseseră prezenți și în efectivul victorios cu un an înainte. Avea să se distingă Ion Pîrcălab, fratele vitreg al lui Nicolae Dumitrescu, adus de tehnician în Arad pentru a evita „ispitele” vieții din București.
După încă un an, UTA a jucat iar cu trofeul pe masă! Pe arădeni i-a învins atunci Rapidul cu 4-0, din formația giuleșteană făcând parte legendarul Dan Coe.
După patru ani, Nicolae Dumitrescu se pregătea să facă pasul spre prima echipă, pe care avea să o conducă spre noi clipe de glorie. Din nefericire, ultimele…