de Paul Krizner

Nu de puține ori, și neputincioși observăm că lumea nu e cum am crezut noi în copilărie că ar fi, că oamenii sunt buni și cinstiți, fericiți și iubitori, care nu se ocărăsc ci iubesc valorile, valori eterne nu false, cel puțin cu o astfel de concepție am crescut și eu, însă anii s-au scurs repede, și văd și ca și voi că dreptatea e doar la Dumnezeu, asta dacă nu fac politicienii o ordonanță de urgență să-i impute și Lui câte ceva.
Da… anii au trecut și am ajuns să văd că răutatea și falsitatea e tot mai pregnantă în societatea românească, iar tot felul de nulități ocupă posturi care mai de care mai bine plătite doar pentru că e nepotul lui cutărescu (mare om și „Cutărescu” ăsta).
Și stând într-o după masă pe o bancă din frumosul nostru oraș de pe Mureș, îmi trece prin minte o fabulă, pe care, parcă, o și visam.
Se făcuse mare sfat într-o pădure, unde erau chemate toate vietățile ce-și aveau reședința permanentă în ea, pentru a rezolva o problema ce-i amenința cu fiecare zi ce trece și anume dacă animalele nu vor avea diplome de absolvire erau alungate de acolo și pădurea era tăiată.
Durere mare și revoltă în același timp, și cum stăteau ele la sfat, iată că vine în mijlocul lor un câine și le spune:
Dragii mei, nu vă temeți, am să merg eu să-mi fac rost de o diplomă, că doar sunt cel mai bun prieten al omului și, deci poate avem șansa să salvăm pădurea de la defrișare.
Animalele încuviințară plecarea lui și așteptau să vadă dacă reușește să vină cu o diplomă cât de nesemnificativă, dar să le salveze pădurea.
După o vreme iată că apare câinele, dar nu cu o diplomă ci cu pioasa coadă între picioare, trist și abătut schieunând de durere.
M-am dus la oraș, zise câinele, și nu doar că nu am putut să mă înscriu undeva să primesc și eu o diplomă ca alții, dar m-au și alungat crezând că sunt câine turbat, ce să fac eu cu diploma.
O tăcere morbidă se așternuse peste toate animalele dar dintr-o dată apare vulpea și le spune: Dragilor, haideți să încerc și eu, poate reușesc să smulg o diplomă de pe undeva. Și pleacă și vulpea.
Sigur, nu dură mult timp și iat-o venind spre casă.
Păi ai reușit ceva cumătră vulpe, întreabă veverița. Nu, cu toată viclenia mea, cu tot șarmul meu și cu toată lingușeala mea nu am reușit nici măcar o nenorocită de diplomă să primesc.
Revenindu-și din amorțire, se ridică ursul pe două labe și zice: Mor dacă nu mă duc și eu să încerc, sunt mare și puternic, poate se vor speria de mine și-mi vor da o diplomă să salvăm pădurea noastră.
Și porni ursul, așa agale spre oraș. După un timp iată-l că se întoarce, abătut dar de data aceasta fără coadă. Dragii mei, zise ursul, nu avem nici o șansă să salvăm pădurea, parcă ar fi bătuți toți în cap, nu am avut cu cine să vorbesc, eu ziceam una, ei înțelegeau alta, eu mă miram de ei, ei se mirau de mine, până m-am lăsat păgubaș, îmi pare rău dragilor.
Offff și timpul trecea, și ei nu aveau nici măcar o nenorocită de diplomă, parcă își imaginau deja cum o să fie defrișată pădurea lor atât de răcoritoare în timpul zilelor caniculare de vară. La un moment dat, din mulțime apare măgarul, decis să-și încerce și el norocul. Păi… mă duc și eu poate oi reuși ceva, măcar să știu că am încercat.
Și porni măgarul agale la vale, spre oraș.
Animalele așteptau cu nerăbdare, au trecut zile, au trecut săptămâni, au trecut luni, au trecut aproape cinci ani și măgarul nu dădea semne să apară, deodată strigă ciocârlia cât o ținea pliscul, vine… vine… vine măgarul.
Cât ai zice pește, toate animale se adunaseră la sfat de pe unde mai puteau, iar măgarul cu un aer de superioritate față de ele le arată desaga plină de diplome.
Ei ce ziceți, am reușit să aduc diplome, nu ca voi.
Păi cum de ai izbutit – zise iepurașul.
Păi, am plecat la oraș și acolo erau toți colegii mei (știți ce zic?) și am stat cu ei că vorbeam aceeași limbă, iar acum sunt plin de diplome în spate. Dar unde-i pădurea?
Păi… unde să fie, zise lupul, au tăiat-o, că tu te-ai dus măgar fără diplome și acum ai venit tot măgar dar cu diplome în de­sagă, iar în cap n-ai nimic, măcar știm cine conduce în cetate.
Și uite așa dragii mei cititori, omul se îngroapă în hârtii (diplome), iar mortul în pământ, cât o mai fi.
Dacă ați înțeles ceva din ce am scris să vă fie de bine, iar dacă nu, poate mai avem nevoie de diplome. O zi frumoasă de iunie.

Recomandările redacției