cioara-axente cioara-romvestÎnapoi, până prin 1993. După prea mulți ani de „B”, UTA, cu farmecul conferit de marile generații de odinoară păstrat, revenea pe prima scenă şi arena îi era arhiplină la fiecare meci. Printre puștii care se înghesuiau să prindă un loc lângă galerie, urmărim doi. Îi cheamă Attila Bier și Marius Cioară. Au început și ei să joace, sunt la Romvest (care avea să poarte eterna etichetă a lui Francisc Tisza) și visează. „Cum ar fi, într-o zi, să jucăm și noi AICI?”. Lumea le e deschisă, și cum UTA s-a bazat mereu pe copiii Aradului, de ce nu?
Sărim în 2005. E vară, UTA trăiește un nou moment zero, iar copiii care ar fi făcut orice să fie pe arena construită de Francisc Neuman își văd visul împlinit, au legitimații de utiști! Marius Cioară, asupra lui vom insista, făcuse un campionat excelent la Ineu. Își câștigase postul de „senator” în banda dreaptă a unei trupe cu fotbaliști adevărați, gen Plisca, Irimia, Cristi Luca, Mariș și ceilalți. În paranteză, aventura Ineului în liga a doua a fost scurtă dar incredibil de intensă, cu atmosferă greu de uitat după atâția ani. Lui Dan Mănăilă i se încredințase reconstrucția UTA-ei, fostul mijlocaș optase pentru un team compus în mare parte din arădeni. Între ei, și Marius, lovit însă de un ghinion teribil al accidentărilor care aveau să-l țină departe de realizarea efectivă a visului. N-a jucat în meciuri oficiale pentru UTA. Despărțire, după jumătate de an.
2006, o dimineață de primăvară în Spania, undeva lângă Madrid. Un bărbat se aşează pe scaunul din vagonul unui metrou și începe să-l răsfoiască. Se oprește la o pagină de sport și nu-și poate opri o exclamație: „Iar ne-am făcut de râs în Spania!”. Grupul de lângă el devine atent la citirea ştirii: „Fotbalistul Marius Cioară a fost vândut de echipa UTA Arad, din România, în schimbul a câtorva kilograme de carne!”. Un singur tânăr din grupul român din metrou încremeneşte. Dar nu realizează nimeni, nu știu că de el e vorba, băieții îi știu doar prenumele. În scurt timp, știrea face înconjorul lumii, grație presei tabloide ahtiate după așa ceva. Marius are 23 de ani și, chiar dacă ar putea să-și explice varianta, decide să-și vadă înainte de noua viață. Știe că i s-a făcut o nedreptate, nu înțelege răutatea, dar înțelege că „luatul la mișto”, indiferent de consecințe, poate fi considerat al doilea sport național în România, după oină. Dacă nu chiar înaintea oinei. Însă știe și că a lăsat cenușiul românesc și tot ce ținea de el pentru soarele Spaniei. Pentru un nou început.
2014. Marius Cioară e acum un bărbat matur, cu o familie frumoasă, are o fetiță al cărei zâmbet pare în stare să șteargă toate dunele deșertului care-și dau întâlnire pe o frunte, cât de încercată ar fi. Și-a găsit în Spania liniştea pe care România nu  i-a dat-o. Lui, și atâtor altora. În același timp, un cotidian central din țara natală face un remeber al acelei știri, cu detalii care s-au dorit a fi de interior. Colegii lui din generația crescută de Tisza știu că e incorect ca el să fie reținut drept fotbalistul cedat pentru carne. Iar Marius acceptă, pentru prima oară, să lămurească lucrurile.
– Marius, din toată povestea se omite faptul că ai muncit mult                să-ți câștigi un loc în efectivul UTA-ei. Ai început la Romvest,            te-ai remarcat la Pecica, apoi ai confirmat la Ineu.
– În 2004 venisem de la Pecica la Ineu, după un tur bun. Jucasem bine atunci la Pecica, erau mai multe oferte pentru noi și, până la urmă, eu, Fritea și Șerb am ajuns la Ineu. Am început pregătirea cam greu, impresia mea a fost că nu vroiau să mă țină în lot. Dar la finalul pregătirilor m-au ținut, apoi am și confirmat. Cu noroc, Dănuț Mițiți avusese ceva examene, am debutat în locul lui în etapa a treia cu Câmpia Turzii. La finalul turului, în săptămânalul „Fotbal Vest” am fost desemnat cel mai bun fundaș dreapta al seriei. Iarna am făcut pregătire cu UTA, Silviu Iorgulescu era antrenor. Am fost la Moneasa în cantonament, însă vizele medicale mi-au ieșit rău și s-a renunțat la mine. Am mers înapoi, am continuat să joc pentru Ineu, iar în vara lui 2005 am fost chemat iar la UTA, Dan Mănăilă era antrenor. Din păcate, m-am lovit de un șir neîntrerupt de accidentări, a venit Victor Roșca antrenor, apoi în conducere a venit Gigi Borugă…
– Perioada de la Tricotaje Ineu cred că ți-a rămas în minte drept cea mai frumoasă.
– Da, la Ineu am avut cea mai bună perioadă. Începând de la antrenorii Roland Nagy și Petre Bunaciu, conti­nuând cu colegii, tot a fost frumos. Am avut lângă mine oameni de ca­racter, profesioniști, erau dornici să facă treabă.
– Revenind la UTA, după turul campionatului 2005-2006, în care n-ai apucat să joci în alb-roșu în meciurile oficiale, a urmat des­părțirea.
– Eu am anunțat clubul UTA că plec în Spania. Nu am plecat de capul meu, am văzut că eram în declin să plec de la UTA în Divizia D, cum era varianta cu Horia, dar nu asta era problema. Hotărârea am luat-o împreună cu familia mea, am decis să plec pentru un viitor mai bun, pentru o viață mai bună. Nu am deranjat pe nimeni. Apoi, am aflat că s-a scris că am fost vândut pe 4 kilograme de cârnați, sau așa ceva. Nu știu de unde până unde, și nici cine a scos-o. Nu poți să jignești în asemenea hal un om. Nu mă pot opri să nu mă gândesc că a vrut cineva să-mi facă rău… Am și evitat să țin legătura cu cei din țară, deși l-au căutat și pe frate-meu pentru detalii. N-am vrut să fac valuri,       m-am gândit că lumea o să uite de mine. Și am început să muncesc. A fost foarte greu…
– Ai avut curaj să iei lumea în piept la câți ani…?
– La 23 de ani. Nu muncisem până atunci. Și nu e simplu să intri în plin într-un sistem total diferit față de al nostru. Am jucat și fotbal în primul an, am promovat cu echipa locală. Dar nu mi-au putut face actele, am aflat că eram suspendat în România 5 ani!
– Cine te-a suspendat?
– Nu știu. Am aflat după un an că sunt suspendat.
– Cum ai reacționat când ai văzut „știrea” cu transferul tău?
– Șocat. Mergeam la muncă, un coleg a luat ziarul de la metrou și a început să citească. L-am auzit – „Bă, iar ne-am făcut de râs în Spania: Marius Cioară de la UTA Arad…” Am înghețat. Eram vreo 8 români în metrou, dar ei mă știau doar de Marius. Așa am aflat și eu. E mahalaua în care trăim. Am lăsat atâta timp, n-am vrut să dau niciun interviu, până am văzut acel ultim articol. Poate e cineva căruia          i-a căzut rău spiritul sărbătorilor și           s-a apucat să inventeze, să lovească în mine. Sau, băiatul a fost foarte prost informat de cineva care nu știu ce vrea să obțină. Erau alte lucruri mai importante decât Marius Cioară, care își vede de viața lui, de familie. Putea să se intereseze de ce la UTA nu se pun antrenori din Arad…
– Care e viața ta acum?
– Sunt bine, muncesc, fotbal mai joc, am o echipă de veterani aici. Am avut noroc că pot fi doi peste 30 de ani, eu am 31. Am jucat recent cu ve­teranii cu Getafe, trebuia să vină și Craioveanu, dar a fost derby-ul Craiovei. Ne antrenăm lunea și miercurea.
– Mai ai vreun român în echipă?
– Portarul Axente, a fost la Inter Sibiu.
– Poți lămuri și statutul de „căpșunar”, amintit în articol…
– Din prima zi lucrez în construcții, sunt la aceeași firmă, la același patron. Nu am avut vreodată probleme. Lucrez lângă Madrid, unde și locuiesc. Apropo de „căpșunari”, chestia asta cred că se trage de acum câțiva ani, juca Steaua în Spania, iar MM Stoica a apărut la televizor și a declarat „Așteptăm căpșunarii să vină la meci!”. Eu nu am venit la căpșuni.
– Cum vezi, de la distanță, fotbalul arădean?
– Din ce urmăresc, la Liga a III-a, nivelul a ajuns să fie mult mai ridicat decât la divizia B, mă refer la UTA. Și atmosfera, și jucătorii… E o problemă mare în Arad, jucătorilor din afară li             s-a dat și li se dă mereu credit, sunt mult mai băgați în seamă. Aveam în Arad jucători care puteau să confirme. Și sunt oameni în Arad capabili să pună să pună suflet și bani la UTA.
– Cred că UTA rămâne marele tău regret…
– Am avut neșansă. Regret, îmi aduc aminte, junior fiind la Romvest, mergeam cu Bier în galerie când juca UTA în A. Îmi doream mult să joc și să confirm. Asta a fost…
(S.A.)

Recomandările redacției