De la marele balamuc din decembrie 1989 încoace, o sumă de „patiseri” aproape profesioniști, de fapt vorbeți cărora nimeni nu le mai poate pune batista pe țambal, ne-au cîrîit fără oprire și ne cîrîie fără odihnă despre „schimbare” ca necesitate întru atingerea acelui bine iluzoriu care ni se tot flutură prin față cum flutură brațul de fîn în vîrful proțapului dinaintea boilor puși la jug, bine la care vom ajunge tot atunci cînd vor ajunge amin­titele animale de povară la amintitul braț de fîn verde și bine mirositor.
M-au învățat bunicii și părinții și dascălii, adică satul – colectivitatea aceea veche de cînd lumea și frumoasă și solidară, mai ales solidară, colectivitate la a cărei distrugere s-a muncit din greu și din plin – și iată că distrugerea a reușit, că n-am dreptul de-a cere cuiva ceva ce nu-mi impun mie cu cea mai mare strășnicie. Tocmai din această cauză mi-am privit cu maximă obiectivitate și cu cruzime chiar trecutul – și încă-l privesc astfel, ca să văd dacă am ceva de schimbat și ce anume ar trebui să schimb. Realitatea stătea și stă cam așa: hoț n-am fost și nici n-am de gînd să mă fac, șpăgi n-am luat că nici n-am stomac pentru asta și nici nu m-a-mbiat nimeni pînă acum, de muncit am muncit pe brînci, de mi-au ieșit ochii din cap, i-am          respectat pe bătrîni, pe maturi, pe tineri și pe copii, am știpit lichelele-ntre ochi înainte și le știpesc și azi cu-aceeași înverșunare, mi-am servit patria sub drapel cu mîndrie și-am rămas de vreo doo’ș’șase de ani și fără patrie, și fără drapel, ajut la trecerea străzii oameni neputincioși dar nu-i ajut dacă nu vor să treacă strada, n-am muncit s-ajungă Aradul Capitală Culturală a Europii însă nici n-am făcut șvaițer bugetul orașului – și n-a ajuns, n-am plagiat ca s-ajung doctor în nimic, n-am fost nici prim-ministru ori primar și nici n-am de gînd, n-am promis că modernizez ceturile Aradului pentru ca apoi s-ajungă gigacaloria cît leafa medie pe economie, nici drumuri care să se surpe sub roțile mașinii precum strada Bihorului n-am făcut, nici    n-am cerut să se facă parcări din parcuri și supermarketuri din stadioane, n-am spoit carosabile cu bidineaua ca să le declar piste de biciclete, n-am umblat cu traista cu zahăr, ulei și orez în cîrcă din poartă-n poartă într-o operațiune de partid, respectiv de cerșit voturi, n-am lipsit nemotivat de la ședințe de consiliu deși n-am nici o obligație de-a fi prezent – nici măcar morală, n-am cerut guvernului refugiați și nici n-am negat vreodată c-aș fi cerut…
E-al naibii de lungă realitatea asta, așa c-am s-o retez precum cîndva Alcibiade coada cîinelui (iar mai tîrziu tinerii liberali din aripa frîntă – v-amintiți?), și-am să trag concluziile de chică spre-a le scoate la lumină: ce să schimb la mine? Să devin și eu hoț și mincinos și lacom ca ei? Ei bine,
n-am să mă schimb! Tot ce am de schimbat sînt hainele de pe mine și șosetele din picioare, iar pe astea le schimb cît de des pot, respectiv de cîte ori ajung acasă – și nici acasa nu vreau să mi-o schimb.
Așadar de ce schimbare-i nevoie ca s-o ducem mai omenește? Păi e vorba de optică, de felul în care-l înțelegem pe ticălos – și cîtă vreme-l salvăm pe cel netrebnic admițînd că a mai și făcut cîte ceva nu ne va fi bine. Înțelegeți odată că dac-a făcut cîte ceva, el pentru asta a fost ales: ca să facă, și pentru asta-i plătim leafă: ca să facă! Mai înțelegeți că ăla, alesul, ia totuși leafă și cînd face prost, și cînd ia șpăgi, și cînd umblă brambura pe unde n-ar trebui să fie și nu-i acolo unde-ar trebui să fie – și n-ar trebui să fie-așa.
Nu ridicați statui mișeilor fiindcă au făcut cîte ceva dacă a face ceva era sarcina lor, ci trosniți-i în creștetul capului nerușinării lor pentru ce-au făcut prost – dar au luat totuși leafă, pentru ce-au făcut contra șpagă – fiindcă șpaga aia-i suptă din buzunarul meu și-al tău, cetitorule, și nici o justiție din lume n-o să-ți dea dreptate ție și n-o să-mi dea dreptate mie, fiindcă justiția-i a lor, nicidecum a noastră!
Așadar promit și jur că refuz să mă schimb – și promit și jur că nici gura verbului n-am să mi-o astup. Împotriva ticăloșilor, de orice culoare-ar fi ei, am să strig și din fundul mormîntului.
Schimbați-vă așadar, oameni cinstiți, muncitori și buni, dar schimbați-vă spre-a zdrobi vermina asta care vă sufocă! Ridicați-vă solidari și cîntați: Două fire, două paie,/ luați vermina la bătaie… și călcați-o pe vermină-n picioare fără milă, fără ură și fără părtinire, și n-o să vă vină a crede cît de bine veți trăi și cît de bine vă va fi după!
Mult nu vă mai trebuie ca să vă treziți și să vă schimbați: numai un pic de curaj și cîțiva milimetri pînă să v-ajungă și să ne-ajungă cuțitul la os. Abia aștept clipa asta a schimbării!

Recomandările redacției