Am ascultat zilele trecute la Radio România Cultural transmisiunea în direct, de la Metropolitan Opera House din New York, a operei La Sonnambula, de Vincenzo Bellini, cu soprana Diana Damrau în rolul principal. Pe lângă încântarea pe care ţi-o poate lăsa o astfel de audiţie într-o seară de sâmbătă, chiar dacă asociată cu un uşor gust amar că nu te poţi afla la faţa locului, nu am putut să nu remarc, oare a câta oară, distanţa de milioane de ani dintre noi şi ei.

Metropolitan, deschisă în urmă cu 130 de ani, este cea mai râvnită şi mai greu accesibilă operă pentru orice cântăreţ liric din lume. Datorită exigenţei profesionale, cultivată în timp de un public extrem de riguros şi cunoscător al fenomenului cultural în toată diversitatea sa, Metropolitan a depăşit de mult teatre lirice precum La Scala din Milano, Covent Garden din Londra, Teatro Regio din Parma sau Staatsoper din Viena.

De-a lungul celor 130 de ani de existenţă, au fost şi români care au avut posibilitatea să calce pe cea mai grea accesibilă scenă din lume. Nu au ajuns însă aici numai datorită talentului lor, aşa cum ne place nouă, românilor, să credem despre noi, că suntem cei mai talentaţi din lume, ci pentru respectul pe care l-au avut faţă de propria lor muncă şi pentru profesionalismul fără cusur de care au dat dovadă în întreaga lor carieră. Chiar şi aşa, în arhiva online a Met-ului există o listă (Performance Report) cu toţi artiştii care au cântat de cel puţin o sută de ori aici, unde regăsim doar trei nume româneşti: dirijorul Christian Badea, soprana Stella Roman şi tenorul Vasile Moldoveanu. Alături de ei au mai dirijat şi cântat, sau încă mai cântă, Angela Gheorghiu, Viorica Cortez, Ileana Cotrubaș, Ionel Perlea, Alexandru Agache, Nicolae Herlea, Mariana Nicolesco, Elena Cernei, Ion Marin, Eugenia Moldoveanu, Octavian Naghiu, Ion Buzea, Marius Brenciu, George Petean, Corneliu Murgu, Ludovic Spiess şi alţii.

Un alt lucru care mi-a trecut prin minte, în timp ce ascultam transmisiunea în direct, a fost să îmi imaginez care ar fi fost reacţia unei săli din România dacă ar fi trăit ceea ce au experimentat melomanii Met-ului într-una dintre seri. Prezentatoarea transmisiunii, aflate chiar la faţa locului, participase într-una dintre serile anterioare la un alt spectacol de operă, al aceluiaşi Met. Numai că vizionarea operei a fost obstrucţionată de cortina care nu se lăsa, sub nici o formă, ridicată. Ditamai Metropolitanul, renumit pentru perfecţiunea sa, se vedea pus acum într-o situaţie jenantă de o banală cortină pusă însă pe şotii. În cele din urmă, după zeci de minute de aşteptare, cortina a fost, în sfârşit, ridicată, în ropotele de aplauze ale spectatorilor care s-au distrat copios de situaţia creată. Prezentatoarea mai spunea cum un bătrânel de 70 de ani aflat lângă scaunul său i-a mărturist că în 50 de ani de când frecventează cu regularitate teatrul nu s-a mai întâlnit cu o astfel de situaţie.

Sunt convins că o astfel de întâmplare ar fi stârnit murmur de nemulţumire într-o sală din România. Şi sincer să fiu, eu aş fi fost unul dintre murmuitori. Din patriotism local, am să las Aradul la o parte şi am să mă refer la celelalte săli de spectacole din jurul nostru. La Opera din Timişoara nu mă mai duc demult pentru că calitatea soliştilor este de-a dreptul penibilă. Ca să nu mai vorbesc despre Filarmonica din Timişoara, unde mediocritatea şi lipsa bunului simţ se lăfăie la ele acasă. La Cluj am ascultat o singură operă, Carmen, de Bizet, însă mi-a fost de ajuns. Ceva mai scabros, prin jocul scenic, concepţia regizorală, calitatea artiştilor şi a ansamblurilor, nu cred că mi-a fost dat vreodată să văd şi să aud. Spectacolele de la Bucureşti sunt la fel de slabe ca şi în restul ţării şi, din păcate, calitatea lor este într-o continuă degradare.

Când o cortină refuză să se ridice într-un loc care atinge perfecţiunea prin tot ceea ce se întâmplă de-a lungul a zeci de ani, iar respectul pentru spectator este maxim, nu poate decât să te amuze. Când însă acest lucru are loc într-o sală de concerte din România, unde totul parcă se întâmplă, nu se petrece, rişti să îţi pierzi cumpătul şi orice speranţă.

 

 

  • Simona spune:

    Ca in orice domeniu de activitate ,din pacate, si in arta se simte lipsa dorintei de performanta si profesionalism ,suntem obisnuiti cu
    jumatati de masura sau „lasa ca e bine si asa”.Nu cautam calitate ci cantitate, institutiile de cultura nu doresc decat sa aiba vanzari, ne adaptam cerintelor pietei si nimeni nu tine cont de mostenirea pe care o lasam ,formam o generatie mediocra lasand la o parte exigenta profesionala.

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției