reliieSfântul Proroc Ilie Tesviteanul este sărbătorit pe data de 20 iulie. Sfântul Ilie a fost fiul lui Sovac, un preot al Legii Vechi, care locuia în cetatea Tesve, din Galaad (Israel). De la numele acestei cetăţi, avem şi numele prorocului de Tesviteanul. Se bucura de o cinstire deosebită din partea Bisericii, dacă ţinem seama de faptul că ziua prăznuirii sale este însemnată în calendar cu roşu, însemnare ce nu apare în acest fel la niciun alt proroc.
Vechiul Testament istoriseşte despre faptele lui minunate în cărţile numite Regi (III Regi şi IV Regi). De aici aflăm că Sfântul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab şi îi vesteşte acestuia ca Dumnezeu va pedepsi poporul prin secetă, dacă nu va lepăda credinţa în zeul Baal. Pentru că regele, împreună cu poporul lui Israel nesocotesc cele vestite de Ilie, nu va mai ploua timp de trei ani şi jumătate. Sfântul Ilie este nevoit să se ascundă de mânia regelui Ahab la pârăul Cherit. Aici va fi hrănit în chip minunat de corbi, care îi vor aduce dimineaţa pâine şi seara carne. Această hrană era adusă de la Templul din Ierusalim, locul unde se aduceau jertfe de pâine şi de carne. Pâinea unită cu carnea, preinchipuia Euharistia, trupul Domnului.
Mai târziu ajunge la văduvă din Sarepta Sidonului, unde îl va învia pe fiul acesteia şi îi va înmulţi faina şi uleiul. Comentatorii acestei minuni susţin că Ilie nu se adresează în mod exclusiv poporului Israel, de vreme ce îl învie pe fiul unei femei păgâne. Iar această faptă ar demonstra universalitatea lui Iahve. Spre sfârşitul anilor de secetă, pentru cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, Sfântul Ilie îi propune împăratului să ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel şi să se roage mai întâi prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul în care Ilie a înlăturat cultul zeului Baal. El a reuşit să coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoţi ai lui Baal nu au reuşit să facă.
Din Sfânta Scriptură aflăm că Ilie şi Enoh sunt cei care nu au cunoscut moartea, dar în momentul în care vor veni să pregătească lumea pentru venirea lui Hristos în slavă, se vor lupta cu Antihrist şi vor fi omorâţi de el. Ei vor fi înviaţi de Hristos după ce Antihrist va fi nimicit.
 Vindecarea slugii sutaşului – Sfântul Ioan Gură de Aur
Şi a zis Iisus sutaşului: „Du-te, fie ţie după cum ai crezut! Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela” (Matei VIII, 13).
Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea: mergerea la biserică în duminici şi sărbători, spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii, să crezi şi să te foloseşti de cele şapte taine ale Bisericii, să spui şi altuia de Domnul Hristos, să cinsteşti sfinţii cu prinoase, să cinsteşti sfintele icoane şi să le ai în casă, să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi să-ţi faci semnul Sf. Cruci drept, pe fată.
Credinţa sutaşului e imitabila. Dar, pentru asta, trebuie să refuzăm delegaţiile iadului. Credinţa sutaşului nu socoteşte pierderea de sume importante când e în balanţa salvarea unui suflet. Rabi nu l-a tarifat pe sutaş, nu i-a pretins bani. Dar sunt sigur că, în alte condiţii, sutaşul şi-ar fi dat toată averea. Aceasta e credinţa vindecătoare. Mă rog pentru fratele meu bolnav. Îl rog pe Rabi să îl vindece. Dar, la o adică, îmi vând mică avere pentru a-l salva. Nu pot citi o carte bună la umbră, câtă vreme fratele meu este în agonie. Vindecarea este, de fapt, un cadou. Un preludiu al Împărăţiei. Un semn pentru credincioşi, o minune pentru îndoielnici. Nu ştim dacă sutaşul avea relaţii încordate sau nu cu sluga bolnavă. Nu puteau să fi avut o relaţie perfectă. Dar, când a fost nevoie, sutaşul s-a expus în faţa populaţiei ocupate. El, mare cetăţean roman, mare conducător al trupelor de ocupaţie. Renunţă la orgoliu, se smereşte. Nu citise Tora sau Psalmii, dar, prin smerenie, descoperise adevărata religie.
Prin credinţă ne facem fii ai Împărăţiei cerului, prin credinţă facem faptele cele bune, cele sufleteşti şi trupeşti. Credinţa ne face să iubim pe vrăjmaşii noştri; credinţa ne face să urâm plăcerile lumeşti; credinţa ne face să ne rugăm lui Dumnezeu în suferinţe, să răbdăm lipsuri şi să alegem viaţa înfrânată. Credinţa ne face să spunem şi altora despre Dumnezeu, despre viaţa veşnică şi despre osândirea păcătoşilor în iad. Credinţa ne învaţă să fim smeriţi, să fugim de slavă deşartă, să fugim de oamenii gâlcevitori, invidioşi şi vicioşi. Credinţa ne face să ne iubim unii pe alţii, să avem o viaţă înfrânată, o pocăinţă sinceră cu lepădare de sine.
Monahul Serafim
(Schitul Moneasa)

Lasă un răspuns

Recomandările redacției