Credincioşii vor cunoaşte, duminica aceasta, puterea vindecătoare a lui Hristos asupra demonizaţilor din Gadara

Duminica a V-a după Rusalii ne vorbeşte prin Sfânta Evanghelie despre minunea săvârşită de Mântuitor asupra demonizaţilor din Gadara. Textul Sfintei Evanghelii ne arată puterea dumnezeirii asupra acestei lumi chiar şi asupra diavolului. Prin urmare, prin paginile Sfintei Evanghelii călătorim cu Mântuitorul în vederea vindecării sufletului în ţinutul Gadarei, locul unde demonizaţii au redevenit oameni sănătoşi sufleteşte. Cu Hristos intrăm în Gadara. Un ţinut în regiunea Decapolei, în sud-estul Mării Galileii, străbătut de râul Iarmucului, ţinut renumit pentru eveni­mentul pe care-l aduce Evanghelia înaintea noastră. Putem bănui că Hristos Domnul nu străbătuse ţinutul, căci dacă ar fi făcut-o, diavolul ştia că Şi-ar fi făcut lesne ucenici. De aceea-L întâmpina îndată, tulburându-ne şi pe noi, ca pe Apostoli, cu cei doi demonizaţi ieşind din morminte, atât de înfricoşători, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi pentru a înţelege pe deplin gestul Domnului, care se va împlini sub ochii noştri, trebuie să ne-aducem aminte cât de înfricoşător sapa păcatul pecetea sa pe faţa umană, într-ale trupului ca şi într-ale sufletului şi, mai apoi, să ne-aducem aminte cât de spurcat socoteau evreii cei vechi spaţiul unde-şi îngropau morţii, loc insalubru nu doar în ce priveşte starea fizică, ci şi cea spirituală. Putem dar bănui că acea „cetate de scăpare” fusese ultimul refugiu pentru cei doi demonizaţi, care-şi păstraseră parte din sensibilitatea umană, câtă vreme aleg un spaţiu în care – conform Legii lui Moise – nimeni dintre vii n-ar prea fi avut ce cauta. Oare această ultimă scânteie de divinitate să-I fi atras atenţia lui Hristos? Părintele Stăniloae zice că oricât de căzut ar fi omul în noroiul păcatelor, el tot mai păstrează ceva din sclipirea chipului slavei lui Dumnezeu. Un fel de bănuţ de aur care, chiar în mocirla drumului, adâncit de călcâiul grăbit al trecătorului, poartă cu sine efigia celui care l-a emis (emitentului). Şi-odată spălat, poate fi repus pe piaţă, avându-şi valoarea dintâi. Aceasta „sclipire umană” este cea care-L cheamă pe Hristos. Şi dracii înţeleg aceasta! Strigătul lor grozav – dacă oamenii locuiţi de ei erau atât de grozav-urâti, cât de nedescris de urâţi vor fi ei! – Rămâne în litera Evangheliei ca o preinchipuire a pogorârii la Iad: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti? Căci, în lumină pe care o da Duhul Sfânt asupra pericopei Evangheliei, aici aflăm „cheia” pe care Hristos o aplica în pogorârea la Iad: dragostea Lui neţărmurită, dorinţa de a cuprinde cu lumina întunericul, dorinţa de a topi în bucurie toată întristarea. Dialogul care urmează între Hristos şi diavoli – spune Sf. Ioan Gură de Aur – consemnează aceeaşi dra­goste a Creatorului pentru toată creatura, alungarea în porci fiind încă o şansă acordată diavolilor de a se smeri, cerându-şi mântuirea. Dar cum ei tocmai aceasta nu pot, aleg calea ieşirii în îngâmfare din lumea aceasta, atât de des lăudata şi filosofata sinucidere. Poate aici, mai mult ca în alte părţi ale Sfintei Scripturi, vedem cel mai bine cine sunt aceia care alungă viaţa în moarte, prin nesupunere la porunca lui Hristos. O turmă întreagă, repezindu-se de pe stânca în mare, „piere în apă”. Ochii noştri nu văd, dar lucrul acesta se întâmplă în fapt cu fiecare Botez şi cu fiece sfin­ţire cu apă ce poartă în ea harul şi lucrarea Treimii celei de o Fiinţă. Căci Hristos exorcizează locurile acelea ca să ne înveţe mereu că putem – în numele Lui – să facem aceasta, pentru re-normalizarea şi resacralizarea spaţiilor în care trăim. Drept lecţie însă, nouă ni se cuvine să remarcăm reacţia turmarilor şi a întregii cetăţi, care, ieşind în întâmpinarea lui Iisus şi văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor.
Atitudine care ne cam „suna”, câtă vreme noi înşine credem mai lesne în valoarea excepţională a averilor pe care le avem, nepunând prea mare preţ pe „aproapele” – averea pe care, în fond, Dumnezeu ne-a dăruit-o cel mai la îndemână, moneda de schimb cea mai de preţ. Căci se simte în glasul Evanghelistului şi te cuprinde amăreala nu doar văzând şi auzind „reacţia Gadarei”, ci gândindu-te, tu, tu de câte ori n-ai precupeţit efortul Împărăţiei de dragul câte unei „cocine” părute a fi importante…
Boala veche pare această lipsă de discernământ în ceea ce priveşte valoarea umană! Până azi câinii şi pisicile au mai mare preţuire, prin hotărâri umane, decât copiii sau mamele lor; până astăzi – ca un glas ce striga în pustie, gătind calea celei de-a doua veniri – Biserica are în lacrima rugăciunii ei amăreala că au devenit mai importante, pentru Gadarele moderne, toate celelalte instituţii umane, pe când ea, darul Rusaliilor, este mereu anulată, eludata, diluata şi lăsată în afara preocupărilor. Mereu scoţând pe diavoli din turma de mentalităţi îndrăcite, lucrarea Bisericii face paguba părţii din lume ce s-ar vrea mai mult a aceluia decât a Aces­tuia, dar care mereu se-ascunde în spatele unui creştinism precar, de ochii lumii celeilalte. Iisus trece dincoace (Mt 9, 1). Se întoarce în hotarele care-L admit şi-I cer mai departe lucrarea Sa. Să rămânem şi noi între ele!
Monahul Serafim
(Schitul Moneasa)