Dacă Dumnezeu este raţional, o fiinţă omenească deplină şi completă trebuie să fie o persoană care, cel puţin într-un anumit grad, îşi foloseşte raţiunea dată de Dumnezeu. Totuşi, dacă ne oprim aici, aşa cum fac atât de mulţi în lumea laică, suntem alungaţi din sferele vieţii totale care aparţin celorlalte laturi ale existenţei noastre, care şi ele sunt parte a chipului lui Dumnezeu în noi: creativitatea, sensibilitatea morală, voinţa sinelui şi libertatea, aprecierea frumuseţii, minunatele legături de familie şi de prietenie, puterea de a răni şi posibilitatea de a fi rănit şi de a ierta, de a primi şi a accepta iertarea, de a ne găsi forţa în împrejurări potrivnice şi de a împărtăşi această forţă cu cei ce suferă, de a ne bucura de împliniri, de a suporta cu curaj eşecul şi pierderea şi de a găsi împlinirea vieţii într-un Mântuitor grijuliu, iubitor, iertător, ajutător, milosiv şi dătător de puteri – Iisus Hristos. În definitiv, caracterul deplin al vieţii omeneşti înseamnă să ne acceptăm propriile limitări de timp şi spaţiu şi să ne aşezăm încrezători în braţele unui Tată ceresc iubitor, cu încrederea supremă că vom fi alături de Dumnezeu în eternitate.
„Activitatea minţii” este esenţială pentru a fi om şi pentru a înţelege cine suntem în marea organizare a lucrurilor. În calitate de creştini, declarăm aproape la fiecare slujbă religioasă elementele concrete şi specifice în care credem şi pe care le asociem realităţii vieţii: Unul Dumnezeu … Făcătorul … Fiul lui Dumnezeu născut … care pentru a noastră mântuire … s-a răstignit … a înviat a treia zi … care va să vină cu slavă să judece viii şi morţii … Duhul Sfânt … de viaţă făcătorul … una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică … învierea morţilor … viaţa veacului ce va să vie (Crezul Niceo-Constantinopolitan). Sunt aspecte concrete, specifice, pe care mintea noastră le poate accepta, dar care nu trebuie supuse în totalitate criteriilor noastre raţionale lumeşti. Adevărurile noastre sunt doar parte integrantă a adevărurilor lui Dumnezeu, dar nu se identifică complet cu ele. Trebuie să pătrundem în taină, în transcendenţă pentru a înţelege pe deplin acel „chip al lui Dumnezeu” şi acea „asemănare cu Dumnezeu” care ne promit o viaţă omenească totală şi completă. În cel de-al doilea secol creştin, scriitorul apologet Teofil afirma: „Făptura omenească nu este, aşa cum spun filozofii cei cârtitori, numai un animal raţional, capabil de înţelegere şi de cunoaştere…Ci numai făptura umană este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.” Dacă Dumnezeu are o legătură cu creaturile Sale, dacă într-adevăr, aşa cum spune Biblia, „Dumnezeu este iubire”, atunci a fi asemenea lui Dumnezeu înseamnă şi că va exista o viaţă a Credinţei care nu include numai minţile, ci şi sufletele noastre şi toate celelalte aspecte ale experienţei noastre omeneşti totale. Împreună, informându-se reciproc, iluminându-se reciproc, şi revelându-şi reciproc „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte” (Filipeni, 4:7), toate aspectele existenţei noastre participă la credinţă, nu numai mintea, nu numai sentimentele. Credinţa trebuie să cuprindă întreaga noastră fiinţă, dar în acelaşi timp să fie concretă şi să aibă un conţinut specific. Numai atunci Credinţa are putere în vieţile noastre. Când unul dintre cărturari s-a apropiat şi L-a întrebat pe Iisus: „Care poruncă este întâia dintre toate?”, El a răspuns: „ Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn şi „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar cea de-a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.” (Marcu, 12:28-31). Singurul mod de a participa total la acea taină, folosindu-ne de fiecare aspect al existenţei noastre omeneşti – cuget, sentimente, conştiinţa binelui şi a răului, vederea, atingerea, mirosul, mişcarea trupului, vocea, înţelegerea sfinţeniei, căinţa, dăruirea personală, exaltarea spirituală, tăcerea interioară şi expresia exterioară – este rugăciunea. Paradoxal, rugăciunea înseamnă evlavie şi adorare a Celui Sfânt, dar şi intimitatea liniştitoare cu Dumnezeu Care este Iubire. Astfel a exprimat-o Iisus Hristos: „Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4:23-24).
Teofan Mada
