Iisus Hristos este atât centrul istoriei lumii, cât și centrul istoriei fiecărei persoane. Lui putem să îi prezentăm bucuriile și aspirațiile, tristețile și neliniștile din care este țesută viața noastră. Când Iisus este centrul de referință a vieții, chiar și momentele cele mai întunecate ale existenței noastre se luminează și ne dă nădejde. Astăzi noi toți ne putem gândi la istoria noastră, la drumul nostru. Fiecare dintre noi are istoria sa; fiecare dintre noi are îndoielile și greșelile sale, păcatele și slăbiciunile sale, momentele sale fericite și momentele sale întunecate.
În Sfânta Scriptură, Dumnezeu apare mereu ca acela care ia inițiativa întâlnirii cu omul: Hristos este cel care-l caută pe om și de obicei îl caută chiar în timp ce omul are experiența amară și tragică de a se îndoi de El, de a-l trăda pe Dumnezeu și de a fugi de El. Dumnezeu nu așteaptă să fie căutat: El îl caută omul. Tatăl nostru este un căutător răbdător! Hristos ne așteaptă mereu. Nu încetează să ne aștepte, nu se îndepărtează de la noi, ci are răbdarea de a aștepta momentul favorabil al întâlnirii cu fiecare dintre noi. Și atunci când are loc întâlnirea, nu este niciodată o întâlnire grăbită, pentru că Dumnezeu dorește să rămână îndelung cu noi pentru a ne susține, pentru a ne mângâia, pentru a ne dărui bucuria Sa. Dumnezeu se grăbește să ne întâlnească, dar nu se grăbește niciodată să ne părăsească. Rămâne cu noi. Și El, putem să spunem, are dor de noi, vrea să ne întâlnească. Dumnezeul nostru are dor de noi. Și aceasta este inima lui Dumnezeu. Este frumos să auzim că în Hristos avem o inimă care bate în adâncul inimilor noastre.
Credința noastră are nevoie și de sprijinul celorlalți, în special în momentele dificile. Dacă noi suntem uniți, credința devine puternică. Ce frumos este să ne susținem unii pe alții în căutarea minunată a credinței! Spun aceasta pentru că tendința de a ne închide în spațiul privat a influențat și domeniul credinței, așa încât de multe ori cu greu cerem ajutorul spiritual al celor care împărtășesc cu noi experiența creștină.
Cine dintre noi toți nu a experimentat nesiguranțe, rătăciri și chiar îndoieli în drumul credinței? Cu toții am experimentat aceste goluri: fac parte cumva din demersul credinței, face parte din viața noastră. Toate acestea nu trebuie să ne mire, pentru că suntem ființe umane, marcate de fragilități și limite; toți suntem fragili, toți avem limite, toți avem îndoieli. Totuși, în diverse momente grele este necesar să ne încredem în ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunea filială și, în același timp, este important să găsim curajul și smerenia de a ne deschide celorlalți, pentru a cere ajutor, pentru a cere să ne întindă o mână. De câte ori am făcut aceasta și apoi am reușit să ieșim din impas și să îl găsim pe Dumnezeu încă o dată! În această comuniune-unime suntem o mare familie, în care toți membrii se ajută și se susțin între ei.
Modul de a fi a lui Iisus este acela al iubirii credincioase până la sfârșit, până la sacrificiul vieții, este drumul Crucii, calea iubirii răstignite. Pentru aceasta drumul credinței trece prin Cruce și Maica Domnului a înțeles aceasta încă de la început, când Irod voia să îl ucidă pe Iisus abia născut. Dar apoi această Cruce a devenit mai profundă, când Iisus a fost refuzat: atunci credința Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a înfruntat neînțelegerea, îndoiala și disprețul lumii; când a sosit „ceasul” lui Iisus, ceasul patimilor: atunci credința Fecioarei Maria a fost candela care luminează în întuneric. În noaptea Sâmbetei Sfinte, Maica Domnului a privegheat. Candela ei, mică dar clară, a rămas aprinsă până în zorile Învierii; și când a ajuns la ea știrea că mormântul era gol, în inima ei s-a răspândit bucuria credinței, credința creștină în moartea și învierea lui Iisus Hristos.
Teofan Mada
