Cu Dexa și oxigen peste virus călcând și picătură de viață primind

0
328

Răceala…

Fiecare dintre noi are o doză de egoism. Viața este făcută în acest fel în care vrem să credem că nouă nu ni se pot întâmpla  lucruri rele. Este până la urmă și o „armură” de  confort psihic, în care ne place să ne îmbrăcăm. Asta până în clipa când vine dușul rece și ți se întâmplă. Chiar ție. Așa și cu Coronavirusul. La început priveam și mă documentam despre pandemia care ne-a cotropit.  Un caz , două, zece, o sută o mie. Primul deces. Dar nici eu, nici cercul meu de rude și prieteni nu aveau încă pe nimeni afectat de Covid-19. Cu trecerea timpului însă, raza de acțiune a virusului  s – a tot răspândit. Ca o apă care inundă totul în calea sa. Pe ăla îl știu, un prieten îl știa deja  și pe celălalt.  Cercul se tot lărgea și lovea tot mai mulți cunoscuți si prieteni. M-a atins și pe mine. La început doar o banală febră de 37, 2. Nu m- am gândit la Covid -19. Nu aveam altfel de simptome.  A doua zi, de dimineață chiar nu am mai avut febră. Dar, spre seară a revenit. Era deja ceva mai ridicată:37,5. Am luat  legătura cu medicul de familie care  a început monitorizarea. Nu aveam simptomele clasice, ca să spun așa. Dar  febra nu scădea. Mi s-a recomandat testarea. A venit. Într- o zi de vineri .Rezultatul a mi-a venit după două zile, adică duminică. Pozitiv.

Te trage patul …

 Aveam o  stare de parca eram bătut, „te trage patul” cum se zice. Seara temperatura urca până la 38,4 , chiar 38,6 grade Celsius. Dar culmea nu ma simțeam rău. Oricum parcă era mai bine ca la o febră de 37,4 grade  Celsius. Atunci mă simțeam că parcă fiecare bucată mă durea. Oarecum ca la o gripă obișnuită. Dar totuși cumva altfel. În orice caz starea de… bine nu avea să mai țină mult. Luam Paracetamol de 500 miligrame, care „ținea” patru ore. Saturația de oxigen era încă bună. 94. Vorbeam zilnic cu medicul de familie care – mi solicita aceste date, adică saturația de oxigen, respectiv pulsul. Am observat că pulsul era mai ridicat, față de normal. În jur de 110—120, ba chiar 130 de bătări pe minut. Asta dacă făceam un mic efort.  Respiram normal, dar parcă  eram din ce în ce mai obosit. Aveam grețuri, vărsături și o stare generală proastă. Era greu și să fac cel mai mic efort. Nici poftă de mâncare nu mai aveam. În trei zile am mâncat patru biscuiți și trei mere. Gust și miros  aveam. Totuși, medicul de familie mi-a recomandat să fiu evaluat.  Dar starea generală avea să se înrăutățească. A venit și noaptea dinaintea zilei evaluării. O noapte foarte grea, în care nu știu dacă am reușit sa dorm două ore. Nul egate, ci pe bucăți. De altfel, nu mai dormisem bine de trei zile . Câte  trei, poate patru ore pe noapte. Cu cât timpul trecea cu atât mai greu respiram. Deși saturația în oxigen nu scăzuse încă atât  de drastic. Aveam 89-90 și puls 120. Dar parcă aerul nu intra suficient în plămâni. Simțeam că ar mai fi intrat, dar nu mai venea.

Evaluarea

În ziua plecării la Expo, mașina a mai așteptat două persoane. Până la autospecială drumul mi s-a părut foarte lung și greu. Eram transpirat, deși afară era destul de rece. Și era doar șase și jumătate dimineața. În fine ,plecăm.

 Acolo, ajunși în pavilion, m-a lovit un val de căldură. O senzație plăcută, după frigul din salvare. Mi s-a luat sânge pentru analize și  saturația în oxigen. Era 85. Scăzuse drastic, aveam și febră 37,8. Mi s-a dat oxigen portabil dintr-un recipient mic, asemenea unui tub de scafandru ca dimensiune.În câteva minute mă simțeam deja mai bine. Poate era și efectul că aproape de mine erau asistente și medici și aveam un punct de sprijin. Un sentiment de oarecare siguranță. Parcă și febra dispăruse sau, cel puțin așa mi se prea Am si ațipit un pic în pat. După vreo trei ore, am fost transportat la Spitalul municipal pentru o radiografie pulmonară. A  fost destul de greu ca efort, mai ales că nu mai aveam masca de oxigen.

Așteptarea

Revin la Expo după radiografie. Orele trec greu, dar oxigenul din recipient scade repede. Există un ceas indicator, asemănător cu cel care indică nivelul de carburant dintr-o mașină. Dunga verde este depașită. Urmează cea galbenă.  Pe urmă cea roșie. „Limbile” colorate sunt înghițite repede. Încep să mă îngrijorez. La perete mai era doar un recipient de oxigen. Eram deja pe roșu.  Ajunge însă și o furgonetă care descarcă mai multe tuburi de oxigen. Mai primesc unul. A ținut vreo două ore. Poate două ore și jumătate. Nu mai știu exact. E amiază. Reușesc sa mănânc un măr. Are gust. Dar alunecă destul de greu. Vine și medicul. Îmi spune  că este recomandată internarea imediată, după  rezultatul analizelor și a radiografiei pulmonare. Îmi dau acceptul. Urmează așteptarea. O alta. Unii dintre oamenii sosiți la Expo, aflați într-o formă ușoară  de Covid-19 sunt trimiși acasă. În fine timpul trece și odată cu el parcă așteptarea devine și mai grea. Se face ora 16,00. Eram de la 7 dimineața la Centrul Expo Arad. În fine, sosește și mașina de salvare. Mi se dau analizele în mână și plecăm.  Suntem patru bolnavi. Două femei și doi bărbați. Celălalt bărbat este internat la Spitalul Municipal. Noi, la spitalul TBC Gradiște. Predau actele. Urc scările. Mi s-a părut ca am escaladat un munte, având și o geantă cu lucruri personale. Curgeau apele pe mine. Până când m-am așezat în pat mi s- a părut că a durat o veșnicie.  Deși nu au fost mai mult de zece minute. Salonul de patru locuri era plin. Îmi aranjez lucrurile. Ma spăl un pic pentru că m-au trecut toate transpirațiile. Îmi schimb ținuta.

Vine un asistent și îmi montează masca de oxigen. Respir mai ușor. M-am mai liniștit. Primesc și tratamentul și mi se pune o branulă. Primesc Dexametazonă și alte câteva pastile.  După jumătate de oră, poate chiar o oră, încep să mă simt mai bine.

Colegi de suferință

Oamenii din salon au suferit odată cu mine. Zece zile am stat cu ei. Zece zile de viața, de speranță, de inima strânsă, de emoții, de transpirații, de gânduri față de familie, de bilanțuri , de lucruri pe care nu le- ai făcut, dar pe care îți zici ca le vei face, de promisiuni, de lucruri pe care le-ai făcut și regreți că le -ai făcut. Probabil și ei se  gândeau la ceva asemănător. Am fost patru oameni în salon. Am să-i numesc cu niște nume fictive.  Dar oamenii sunt cât se poate de reali. Așadar: Carusel, Unguru´, Croitorul și eu. Când am ajuns în salon, Carusel respira foarte  greu, chiar cu masca de oxigen pe față. Foarte des, scurt, ca un iepure speriat. Și eu respiram destul de greu, dar ritmul era mai rar.  Unguru´, era cel mai vârstnic dintre noi, dar paradoxal, „stăteaˮ cel mai bine. Deși era supraponderal și hipertensiv, având o tensiune arterială de un nivel îngrijorător. Croitorul, cu un diabet incipient era cel mai sensibil. Deși nu era nici gras. Injecțiile anticoagulante erau un adevărat supliciu pentru el.Și eu mă întrebam de ce.  Însă nu poți să dai verdicte.Toleranța la suferință este diferită de la om la om. Hotărât lucru acest virus este unul foarte pervers. Nu există niște tipare. Reacțiile sunt diferite. Nu sunt un specialist, dar asta am trăit și văzut cu ochii mei la acești oameni, colegi de suferință cu  mine. Ce pot să spun: nu amânați internarea când simțiți că lucrurile scapă de sub control. Amânarea nu va rezolva problema, ci chiar va complica și mai mult probemele.

Noapte și transpirație

La începutul spitalizării, în primele zile și mai ales nopți, a fost cel mai greu. Din două în două ore mă trezeam noaptea și eram ud leorcă. Schimbam și două trei bluze de pijama pe noapte. Deși nu era foarte cald în salon, transpiram foarte mult. Am și slăbit zece kilograme în cele 10 zile de spitalizare. Un kilogram pe zi cum ar veni. Însă, după câteva zile totul a devenit o rutină. Timpul curge după program fix. Dimineața perfuzia, pastilele obișnuite. M-am ales cu un deranj la stomac, însă tratamentul simțeam că dă rezultate. Nu cu pași mari, dar care erau  importanți. Nu mai am febră și situația mea pare că este  sub control. Am tot masca de oxigen, dar saturația începe să crească, pe zi ce trece. Și disponibilitate la efort crește. La început, după câteva zile,  „făceam” cu oarecare greutate, coridorul ca plimbare  și ieșire din amorțeală dus, întors. Vreo 40 – poate 50 de metri și oboseam, simțind efortul făcut. Desigur, pe coridor mergeam fără mască.  Dormeam pe partea dreapta sau stângă . Nu pe spate. Era și recomandarea medicului de salon, dar oricum aveam o stare de presiune, ca o greutate dacă stăteam culcat pe spate. Nu durere , dar totuși simțeam că ceva nu este în regulă, dacă adoptam această poziție. Cum se știe  acest virus afectează plămânii.

Rețete universale nu există

Sigur fiecare are propria sa trăire. Alții spun ce au auzit. Mai înfloresc și ei sau spun propria versiune. „Telefonul fără fir” funcționează. Însă eu spun ce am văzut eu și trăit. Nu se pot da rețete universale. Fiecare organism reacționează diferit. Carusel era mai tânăr cu zece ani decât mine. După ochi, avea o  greutate normală și fără alte boli asociate. Când l-am găsit în salon respira foarte greu. Des, sacadat și scurt. Ca după o fugă intensă. Dar acum nu era vorba de sport, ci de boală. Era o respirație a disperării, de luptă pentru o secundă în plus, pentru o felie de viață. Starea lui era mai rea ca a mea și a celorlalți colegi de suferință. Deși era mezinul salonului.  Cel puțin așa am perceput o eu. Unguru´,  deși avea aproape 70 de ani și  era hipertensiv, era cel mai bine dintre noi toți . A avut masca de oxigen doar 24 de ore. Saturația de oxigen i-a crescut și evoluția sa a fost foarte bună. Croitorul avea ceva mai bine de 60 de ani și un diabet în stare incipientă. Oricum și tratamentul standard cu Dexametazonă genera creșterea glicemiei și a tensiunii arteriale. Respira destul de greu și a stat mult timp cu masca de oxigen, la un debit foarte ridicat,  aproape la maxim. Evoluția sa a fost însă favorabilă , la fel ca a tuturor din salon. Sper că acum sunt bine toți.

Viața în combinezon

Condiții bune, personal în general prompt, răbdător și amabil cu oamenii aflați în suferința. Lenjeria se schimba la cerere. Nu era nicio problemă. Între noi fie vorba, nici la un  hotel bunicel nu se înlocuia atât de des. Pe lângă pacienții aflați în suferință și personalul medical avea greutățile sale zilnice. Echipamentul de protecție, foarte necesar de altfel, este totuși greu de suportat. „Și acum este foarte greu transpirăm foarte mult. Vara însă toate hainele sunt ude, după ce ieșim din tură . De parcă atunci le- am scos din mașina de spălat. Putem efectiv să le stoarcem”, spune o asistentă.  Da, acești oameni, anonimi poate, sub echipamentul de protecție, duc o luptă „la baionetă” de aproape un an de zile.  O confruntare nevăzută, pe tăcute cu acest inamic perfid. O parte din personalul medical a trecut, la rândul său prin această boală, cu toate măsurile de protecție. Și acești oameni au propriile probleme. Și ei râd,  plâng, se bucură , disperă,   au gânduri, speranțe. „Și noi avem problemele noastre de familie, greutăți pe care le au,  probabil, mai toți oamenii. Fiecăruia i se pare că problema sa este cea mai arzătoare. Eu îmi fac datoria în continuare cum pot mai bine”, zice o altă asistentă. O altă femeie, tot în combinezon, dar de la firma care face curățenia zilnică,  avea sufletul îndoit. ,,Se operează nepoata mea de doi ani de inimă. Este foarte, greu nu știu pe unde și cum  va fi. Stăm cu inima cât un purice. Asta este viața” , zice femeia ca un fatalism, ca și cum așa ar trebui sa fie. Ca și cum ar fi normal să se întâmple așa . Ca și cum asta ar fi viața. Nu știu, dar sper că fetița este acum bine. Cam acestea sunt câteva impresii auzite de la oamenii care intră și ies din acel loc zilnic. Asta este  o imagine de viață. Din „tranșee”. Din prima linie. O luptă anonimă sub echipamentul de protecție.  Care confruntare rămâne neștiută și pentru cei mai mulți. Nu curge șampania, nu cântă muzica, nu e viața din cercuri înalte. „Cântă” doar oxigenul care barbotează apa din flacon. Perfuzia se scurge, picătură cu picătură, clipă de clipă, dând viață fiecărei secunde. O picătură de viață.

Plecarea

Zilele trec. Sunt mai bine, dar slăbit. Mi se recoltează proba. Iese negativ. A doua zi, de dimineață sunt externat. Mă schimb de haine și îmi iau rămas bun de la colegii de suferință. Ei mai rămân. Merg după actele de externare. Afară, ajung pentru prima dată după zece zile. Am senzația că picioarele merg singure, înaintea corpului. Este soare. Și încerc o fericire. Sub alt chip. Am rămas în picioare. Un vânt rece, de parcă m-ar tăia în două. Nu contează.   Primesc actele și urc în mașină. Ca pasager. Drumul spre casă mi s-a părut acum cel mai frumos din lume.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.