Dialoguri Deschise cu Florin Didilescu, directorul Bibliotecii Judeţene „A.D. Xenopol“ Arad

0
430

„AMIFRAN este o stare de spirit a celor cărora limba franceză le e aproape“

     Didilescu 3Actorii Olimpia şi George Didilescu au fost doi dintre cei mai îndrăgiţi artişti ai Teatrului de Stat Arad, acum Teatrul Clasic „Ioan Slavici”. Cum a fost să fiţi copilul şi apoi tânărul unor oameni de talia lor? Aţi simţit lucrul acesta ca un handicap sau  ca un avantaj în viaţa  dumneavoastră?

Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi, îţi mulţumesc pentru prilejul pe care mi-l dai de a-i evoca. Cu atât mai mult cu cât tânărul şi apoi maturul au rămas pentru ei, ca în cea mai mare parte a familiilor de pe lumea asta, mereu, „copilul lor”. Copil fiind, m-am bucurat şi eu de „notorietatea lor” până-ntr-acolo încât trăsnăile pe care le făceam ajungeau, fără să înţeleg prea bine cum, la urechile lor. Era prin 57, aveam 7 ani, locuiam pe strada 6 Martie (azi Cicio Pop), tocmai se oprise o ploaie torenţială iar eu mă întorceam de la piaţă, unde mă trimisese mama după câteva cumpărături. La un moment dat, a trecut pe lângă mine un taxi care m-a stropit de sus până jos. Am vociferat şi,  ca să mă răzbun, am dat cu o barabulă după maşină. Cu siguranţă că am ţintit bine, în ciuda faptului că eram deja  poreclit  „ochelaristul”, atât de bine încât, din maşină a coborât un zdrahon care a alergat după mine, m-a prins şi mi-a aplicat o corecţie zdravănă. Întors acasă, nu am pomenit o vorbă despre incident. Seara, când ne-am adunat la masă, am rămas cu gura căscată când mama mi-a zis doar atât: „nu ştiam  că înjuri şi că dai cu cartofi după maşini”. Cu siguranţă vreo cunoştinţă a familiei asistase la scenă şi o relatase părinţilor mei. A fost unul dintre „handicapurile” notorietăţii familiei Didilescu dar, pe de altă parte,  a fost şi o primă lecţie despre ce înseamnă opinia publică. Lecţii de soiul acesta am tot  primit sumedenie până după adolescenţă dar partea lor bună a fost că m-au disciplinat. Cât despre avantaje,  mi-ar fi greu să le enumăr acum şi aici. Aş spune doar că am crescut şi m-am format într-o lume specială, populată cu oameni fascinanţi, unii cu lecturi bogate, alţii cu vers scânteietor şi spirit viu, oameni care mă fermecau cu uşurinţa lor de a trece de la individ la personaj şi de la personaj la omul cel de toate zilele.

Ceea ce am învăţat de la ei a fost punctualitatea, respectul celuilalt, responsabilitatea, omenia, un anume mod de comunicare interumană, solidaritatea de breaslă şi multe altele. Multe dintre ele astăzi nu mai „funcţionează’’ şi îmi e din ce în ce mai greu să ţin pasul cu „modernitatea”.

    Viaţa noastră s-a intersectat într-o perioadă în care aţi pus în scenă, cu elevi, multe piese într-un act. Cu destule dintre aceste spectacole aţi ajuns să luaţi premii naţionale la concursurile de gen, dovedindu-se că aţi moştenit talentul părinţilor dumneavoastră. De ce nu aţi urmat o carieră în TEATRU?Didilescu 7

Pentru că, la terminarea liceului în 1969, nu am avut curajul să-mi asum riscul de a fi fost respins la examenul de admitere la regie  unde concurenţa era enormă pe cele 2 -3 locuri scoase anual la concurs. Mă pregătisem totuşi. Frecventasem asiduu cercul de teatru şi apoi şi pe cel de păpuşi de la PALATUL PIONIERILOR  sub îndrumarea lui Cristian Frangopol, regizor şi director al Teatrului de Marionete Arad, a cărui amintire îmi este încă foarte vie.

Licean la „Ioan Slavici” actualmente „Moise Nicoară”, am făcut trupă de teatru iar în paralel am urmat cursurile Şcolii Populare de Artă la clasa regizorului Dan Alecsandrescu. În 1968 am absolvit cu spectacolul „Hei, oameni buni!” de William Saroyan, jucat pe scena mare a Teatrului de Stat şi care îl avea,  în rolul principal, pe Valentin Mihali, acum actor la Naţionalul din Craiova. Citisem, văzusem, trăisem teatru de mic şi cu toate acestea nu m-am simţit suficient de bine pregătit pentru a reuşi la Institutul de Teatru. Şi apoi, perspectiva unui eşec şi implicit aceea de a fi „încheietor de pluton cu steguleţ roşu şi felinar”, un an şi patru luni (adică încorporate în armată n. red.),  îmi dădea fiori reci. Aşa că am dat la Universitatea din Timişoara unde am intrat al doilea la franceză-română. Teatrul nu l-am  abandonat niciodată. La o săptămână după anunţarea rezultatelor eram cooptat în trupa de teatru a Universităţii, care urma să participe la Festivalul de teatru studenţesc de la Zagreb (da, da, erau anii când se putea din nou respira în România, erau anii de relaxare premergători lui iulie 1971). Regizorul Aureliu Manea îşi făcea stagiul militar la Radna iar trupa noastră, instalată la câteva case de cazarmă, trebuia să lucreze cu el textul lui Horea Lovinescu Jocul vieţii şi al morţii…”. După o lună de tentative eşuate – cu siguranţă din cauza noastră, Manea ne-a abandonat, aşa că ne-am întors la Timişoara unde, sub presiunea timpului, ne-a preluat Niky Wolz care a făcut în trei săptămâni un spectacol non-verbal plecând de la câteva fabule din literatura universală. După Zagreb au urmat patru ani de studenţie şi teatru în cadrul trupei de la Universitate. În septembrie 1973 am fost repartizat profesor de limba franceză la Colegiul Economic Arad şi, la serbarea din decembrie, trupa de teatru a liceului juca Turandot de Carlo Gozzi. An de an au urmat spectacole de teatru, spectacole de revistă, spectacole de brigadă.  Da, am participat la Festivalul Cântarea României unde elevii mei  au luat mai multe premii naţionale. În anul şcolar 1988-1989, trupa juca Prinţesa şi porcarul” de Dumitru Solomon. Ţin minte că, la vizionare, tovarăşul Luca de la Partid, cenzorul cel mai temut din Arad, a schiţat câteva zâmbete iar la discuţii a spus doar atât: „prea se mănâncă numai verdeţuri în spectacolul acesta…” şi ne-a dat avizul de a prezenta spectacolul pe scena teatrului. După 1989, spre deosebire de alţi ideologi, activişti de partid ori lucrători în presă care, culmea!, acum au certificate de revoluţionari,  a avut eleganţa să se retragă din viaţa publică.

            În 1991 lua fiinţă AMIFRANUL.

 

   Didilescu 4 Sunteţi cel care a fondat AMIFRAN. Ce este AMIFRAN şi de ce este?

Am fost unul dintre membrii fondatori ai  asociaţiei AMIFRAN alături de alţi, profesori de limba franceză.dintre care Lucia Ungur, Lucia Meşter, au rămas alături de mine până azi. În 1993 se năştea Festivalul Internaţional de Teatru Licean Francofon AMIFRAN. Cu timpul ni s-au alăturat profesori de limba franceză din Baia Mare, Constanţa, Huedin, Cluj, Dej, Bistriţa, Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Târgu Jiu şi alţii. În 1995, AMIFRAN devenea membru fondator al Reţelei Internaţionale de Teatru Licean Francofon  înregistrată cu personalitate juridică în 2002 sub numele de  Asociaţia ARTDRALA cu sediul la Gent, Belgia (www.artdrala..eu). Obiectivul asociaţiei: promovarea învăţării limbilor străine prin teatru. În 2004, AMIFRAN era membru fondator alături de alte asociaţii din Belgia, Polonia, Anglia, Portugalia, Germania, Italia şi Franţa al Reţelei Teatrului Tânăr European cu sediul la Grenoble şi care îşi propunea promovarea valorilor europene prin schimburi de tineri şi teatru. Când prin 2000, Adrian Palcu mi-a spus că, odată cu AMIFRAN, creasem o instituţie, am luat-o ca pe un gest de complezenţă. Acum,  după 23 de ani de existenţă a asociaţiei,  îmi dau seama că Adi a avut dreptate şi asta mă obligă.

            AMIFRAN este o stare de spirit a celor cărora limba franceză le este aproape, a celor care iubesc copiii şi teatrul şi mai ales a celor care  aleg să rămână tineri prin tineri.

            Decât să vă răspund la întrebarea „de ce este AMIFRAN”, aş prefera să îi invit pe cititorii dumneavoastră să caute răspunsul în cele două cărţi de mărturii adunate de la foşti Amifrani şi editate cu ocazia împlinirii a 15, respectiv 20 de ani de existenţă a asociaţiei.

    Conduceţi Biblioteca Judeţeană „Alexandru D. Xenopol” Arad de aproape 13 ani. Care este evoluţia colecţiilor – numeric şi calitativ – de atunci şi până în prezent? Sintetizaţi, totuşi!Didilescu 8

            Simpla alăturare a două cifre reprezentând totalul colecţiilor la sfârşit de 2001 (484.491 de u.b.) (unităţi de bibliotecă) şi respectiv cel de la finele lui 2013 (496.181 de u.b.-uri) nu poate da o imagine corectă de ansamblu şi aceasta pentru că, în realitate, fondul de documente al bibliotecii nu a crescut numai cu  o medie de 1.000 u.b.-uri/an. De fapt,  ritmul de  îmbogăţire anuală s-a situat la o medie de 8000 – 9000 u.b.-uri/an.

            În schimb aş puncta alte câteva elemente care mi se par mult mai semnificative. Ca semn că a existat o preocupare constantă pentru accelerarea ritmului în care biblioteca arădeană  trebuie să –şi  adapteze serviciile la noile tehnologii aş menţiona:

–          convertirea în format digital (CD, CD-ROM, DVD)  a colecţiilor de discuri vinil, a casetelor audio, a benzilor de magnetofon

–          creşterea şi diversificarea ofertei de la secţia Artă şi Multimedia  prin achiziţionarea  ritmică şi echilibrată atât a  documentelor pe suport clasic cât şi a documentelor audio- vizuale şi multimedia

–          digitizarea periodicelor arădene de sec. XIX şi XX începând cu ziarul Românul şi terminând cu Flacăra Roşie  şi punerea lor la dispoziţia cititorilor în format PDF cu posibilitatea de căutare full text

Un alt obiectiv a fost îmbogăţirea colecţiilor speciale:

–          prin achiziţionarea în Fondul „Kara Gözö” a lucrării lui Paludarius , „Sermonis de sanctis”, 1484, astfel încât numărul de incunabule pe care le deţine biblioteca în momentul de faţă a ajuns la 22

–          primirea unei  donaţii de manuscrise care au întregit fondul Athanasie Marian Marienescu graţie donaţiei doamnei Melania Petrişor, strănepoata autorului

    Una dintre iniţiativele Dumneavoastră, în calitate de director al bibliotecii,  a fost sărbătorirea,  în mod periodic, a unor personalităţi arădene, pe care le puneţi faţă în faţă cu cititorii, cu publicul. Care sunt criteriile prin care alegeţi o personalitate şi nu alta?

Proiectul izvoreşte din însăşi misiunea unei biblioteci: aceea de a fi păstrătoarea atât a unor valori universale cât şi a celor de importanţă locală. De ce n-am putea păstra,  alături de cărţi, publicaţii, manuscrise, hărţi, fotografii, documente, etc acum că tehnica ne-o permite, şi patrimoniul uman local, sub forma unor înregistrări video?! Să ştiţi că cel dintâi care se îndoieşte mereu de corectitudinea criteriilor după care sunt alese personalităţile invitate sunt eu însumi. Primul criteriu este, indiscutabil, performanţa. În artă, în sport, în profesie, în activităţi în folosul comunităţii. Valoarea nu e dată întotdeauna de vârstă. Şi totuşi, al doilea criteriu rămâne vârsta care înseamnă experienţă acumulată. Originalitatea, vizibilitatea şi anvergura invitatului nostru constituie alte criterii.  Într-un oraş multietnic ca al nostru  nu poţi să ignori şi criteriul reprezentării.

            Probabil că am făcut greşeli, puteam face mai bine, important este că îmi asum tot ce am făcut până acum şi îmi doresc să pot continua proiectul şi în anii viitori,  cu atât mai mult cu cât cred  în necesitatea ca tineretului arădean să i se propună modele umane vii, oameni de valoare care au făcut ceva  pentru acest oraş.

   Didilescu 5 Tehnologia editării cărţilor, revistelor şi publicaţiilor de tot felul a cunoscut o dezvoltare fără precedent, spectaculoasă. În prezent revistele şi cotidianele se citesc on-line, în  format electronic. Mai nou, chiar şi cărţile se editează şi se citesc în acest fel, în paralel cu editarea clasică, pe hârtie.  Datorită acestor tehnologii (observă că am zis datorită, nu din cauza), foarte mare cantitate de publicaţii şi cărţi electronice poate fi depozitată într-un stick, obiect electronic de mărimea unui deget uman. Credeţi că, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, următorul scenariu ar fi  posibil?

Scenariu: directorul unei Biblioteci Judeţene (să zicem, Florin Didilescu), caută la un moment dat ceva prin iarbă. Un cunoscut (să zicem, Petre Don) îl întreabă:

–          Ce aţi pierdut, Florin Didilescu?

–          Am scăpat în iarbă Biblioteca Judeţeană şi nu mai găsesc stick-ul.

Va fi posibil aşa ceva domnule Florin Didilescu?

 

Varianta DA. Situaţia dată ar fi posibilă DACĂ:

–          va mai fi iarbă……

–          mi-aş mai aduce aminte că sunt directorul bibliotecii

–          aş mai putea să mă îndoi de şale şi să umblu în patru labe căutând „biblioteca”

–          m-ar mai recunoaşte Petre Don şi eu pe el

–          după ce am găsit stick-ul, am mai şti de ce l-am căutat şi ce să facem cu el

Şi câte altele  s-ar mai putea imagina!!!

Varianta NU.

Pentru că Florin Didilescu, om cu carte, împreună cu Petre Don, om de carte, vor fi făcut suficiente copii ale stick-ului buclucaş pe care le vor fi depozitat în cel puţin trei adăposturi de conservare a memoriei culturale locale şi universale.

    Gata! Doamne dă-vă bine, domnule Florin Didilescu!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.